M-a privit până în inimă albastrul

Alatăieri a fost prima zi din an îndeajuns de caldă încât să-mi iau păturica şi să stau afară în curte ca să mă şopârlesc la soare. După săptămâni de cer mohorât mi se limpezeau ochii în aerul albastru. Undeva, în înalt, păsărelele ciripeau, albinuţele îmi zumzăiau pe la urechi, un fluture portocaliu se tot învârtea în jurul meu. Mirosea a primăvară, eu miroseam a primăvară. Simţeam toate astea, le recunoşteam bogăţia, şi totuşi mintea mea hoinărea aiurea când făcând planuri pentru o zi din viitor când analizând şi judecând un timp trecut. Mă întristam pentru nimic, fugeam către nicăieri.
Starea aceea de bucurie pe care ţi-o dă siguranţa că ai intrat împreună cu natura în primăvară, veşnică prin frumuseţea ei, trecea netrăită, măcelărită de gânduri mici şi inutile.
Obosită de povara golului, m-am întins pe spate cu braţele întinse şi m-a privit până în inimă albastrul! Şi-atunci, simţindu-mă cumva vinovată, în sfârşit, mintea mea a tăcut.

Imagine

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s