Zilele sunt prea tăcute fără vocile lor…

Au plecat vecinii de lângă noi, s-au mutat în alt sat… prea departe ca să ne revedem curând.
Băieţelul Nicu – în septembrie împlineşte 8 ani, cel mai copil dintre toţi copiii lumii, cu care eram prietenă de când a venit curios la gard, năzbâtie de patru ani, ca să vadă cine s-a mutat lângă el. Poate spera să vadă şi-un copil de vârsta lui, ca să aibă prieten de joacă. Mă rog, într-un fel, cu un copil captiv într-un trup de babă grasă tot s-a jucat!
La despărţire, i-am făcut cadou una din cărţile de poveşti din bibliotecă, una care îi plăcea tare mult: „Aia cu câinele pe copertă, tanti Mădălina!”.
“În ochii Copilului Nicu, Dumnezeu este Viu.”, scriam despre el în 2009.
Prinţesa Chitina, căpşunica de patru ani, care, cum mă zărea trecând prin faţa curţii lor, mă întreba: „Te mai faceţi, tanti Lina?” şi eu îi răspundeam: „ Bine, Chitina! Tu?”
De o mie de ori dacă treceam, de o mie de ori mă întreba şi de o mie de ori îi răspundeam!
Şi Alex, fratele lor de şase ani, pe care n-am reuşit să-l învăţăm să nu mai omoare broaşte, să nu mai dea în câine… N-am reuşit, asta e! Niciodată nu ne străduim destul.
Mă bucur pentru ei, sigur o să le fie mai bine în noua casă!
Dar, de ce să nu recunosc, zilele sunt prea tăcute fără vocile lor…

Anunțuri