MILKA pisica

După atâta-nvălmăşeală de cuvinte în cuvinte, scrise, răstite, am zis să mă limpezesc puţin la cap şi să ies afară, să mai iau aer, să mă mai calmez olecuţă, că doar n-o fi răul lumii aşa de negru. Să am răgazul să mă conving că doar mi se pare mie că-i negru, căci, nu-i aşa?!, lăsându-te purtat de val, ca prostul, ajungi unde vrea marea… şi marea cine ştie unde vrea?!
Am ieşit deci ţanţoşă afară, mi-am pus scăunelul în mijlocul curţii, am stins lanterna şi m-am uitat în sus: cer noros, şanse mari de ploaie, foarte cald, nimic; mă uit în jurul meu: beznă de să-ţi bagi degetele-n ochi fără să ratezi. Mi-a făcut o surpriză plăcută Milka, pisica de vânătoare care, fără să bănuiască nepriceperea mea în ale văzului, a venit să se frece de genunchiul meu foarte hotărâtă. Bineînţeles că n-am ratat şansa şi am luat-o puţin la alintat. Toarce tare frumos!
Sub blăniţa fină, moale simţeam cum îi bate inimioara.
Pe Milka mi-a adus-o o fetiţă din sat acum trei ani. O găsise aruncată într-un şanţ – pui flămând şi amărât. Slabă – piele şi os, mai avea o suflare şi murea. Fetiţa plângea, pisoiul plângea! Am luat-o, ce să fac?!, puteam să rezist?!
În noaptea asta, când mă simţeam tristă fără leac, înconjurată din toate părţile de-ntuneric, Milka mea mi-a fost lumină!

Imagine

Anunțuri