Cu sufletele vii, neîngheţate – singura noastră avere!

Mi-am prins câte o noptiţă în fiecare codiţă şi am încercat să stau în hamac la privit de Lună. Prea frig, mi s-a desprins capul de trunchi de la dârdâit.
Aşa că m-am retras în „living”, în faţa radiatorului, lângă pisicile mele mai deştepte decât mine.
Azi am fost în vizită la unul dintre prietenii noştri, M (care are acasa lui tot aici, în sat), ca să admirăm priveliştea de la el de pe terasă.
Acum douăzecişipatru de ani, sufletele noastre s-au recunoscut ca părţi ale aceleiaşi lumini, şi, indiferent de distanţa şi timpul lung care ne-a separat pe pământul ăsta trist, simţeam căldura inimii lui.
În petrecutele noastre tinereţi, cinci prieteni am fost într-un circuit cu cortul prin ţară. La un popas într-un sat, M., văzând o casă de vânzare la marginea pădurii, ne zice entuziast: „ Hai să ne cumpărăm case aici! Să trăim toată viaţa împreună, la ce să mai rătăcim prin lume?” Dar, fiecare pe drumul său, prin lume ne-am pierdut şi am plătit vieţii tribut în suferinţă.
Îngenunchez în faţa miracolului care ne-a făcut consăteni pe cei de-atunci – aceiaşi, cu esenţa fiinţei intactă, nepervertită! Cu dureri de oase de la vreme, cu părul alb sau deloc, dar cu sufletele vii, neîngheţate – singura noastră avere!

Imagine

Anunțuri