De-a v-aţi ascunselea!

În seara asta, în ciuda frigului incredibil, am zăbovit mai mult pe terasă şi am ascultat, de departe, sunetele bucuriei eliberate în lume de douăzeci de copii care se jucau „De-a v-aţi ascunselea”!
Alergând, coborând, urcând, furişându-se prin întunericul din valea ce desparte satul în unicele sale două străzi, la mine ajungea fericirea în stare pură!
Ţipete, răsete, hărmălaie, până când unul dintre copii începe: „ Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, nouăzeci… sutaa! Cine nu-i gata…”.
Sau varianta scurtă, pentru cei mici, care nu ştiu număra încă:
„Gata?!”, „Nuuu!”, „Gata?”, „Nuu, nu-i gata!”, „Gataaa?!”…
Ascunsă în bătrâneţea mea, o clipă, doar una!, am retrăit – amintit nerăbdarea de a ieşi mai repede pe stradă, la joacă, pe care o aveam când eram copil. Ce tragedie se isca în sufleţelul meu dacă nu mă lăsa bunica să ies afară într-o zi! Locuiam cu bunicii pe o străduţă din centrul oraşului, dar nefiind luat încă în stăpânire de maşini, oraşul avea loc şi pentru copiii lui! Şi ne strângeam mulţi, mai ales în ultimele zile ale vacanţei de vară, când stăteam până târziu! Era un fel de frenezie a jocului înainte de începerea şcolii. Ce de lacrimi vărsam, câtă suferinţă puteam să îndur când îi auzeam pe ceilalţi copii ţipănd, râzând, iar eu eram „pedepsită pe nedrept” să stau în casă! Mda, plod bolnăvicios şi răzgâiat!
Bucuria pe care o simţeam în copilăria mea este aceeaşi cu cea a copiilor pe care i-am auzit jucându-se „De-a v-aţi ascunselea” în seara asta. Veşnică, ea umple şi recrează mereu Universul!

P.S. Nu ştiu dacă se înţelege ceva din ce bombăn şi eu pe aici, dar măcar îmi dau silinţa

Imagine

Anunțuri