Azi, cerul a redevenit Liber şi Viu şi străbate luminând până-n adâncul inimilor noastre.

Am ieşit afară şi m-am lăsat cuprinsă de cer. Mai greu, că mi-s grasă şi orgolioasă.
M-am uitat la Lună şi la norii diafani care zburdau şi se alintau peste chipul ei palid; printr-un interstiţiu fragil – spărtură în cerc de dans şi joc, am zărit o stea căzând…
Mi-am amintit cu un fior de dezgust cât de lipsită de sens devenise viaţa noastră acum doisprezece ani, când locuiam cu Sebi în „oraşul de gheaţă”. Aveam statut de „învingători”: în vacanţe plecam „peste hotare” şi în fiecare uichend fugeam de pustiul din noi oriunde, cât mai departe. Dar pustiul era pustiu, nu putea fi amăgit cu nimic!
Răpiţi şi duşi în Laponia sufletelor moarte, eram din ce în ce mai încruntaţi, mai obosiţi, mai departe de iubirea dintre noi şi incapabili de iubire pentru lume. Deformaţi, vieţuiam în oglinzi de bâlci şi niciodată nu ridicam privirea către cer.
Trecând prin deznădejde, însingurare, suferinţă, am supravieţuit iadului şi am ieşit din el ţinându-ne de mână. Trebuia! Altfel rămâneam prizonierii lui pentru totdeauna!
Este prea lungă şi tristă povestea. Şi nu vreau să plictisesc sau, Doamne fereşte!, să supăr pe cineva.
Azi, cerul a redevenit Liber şi Viu şi străbate luminând până-n adâncul inimilor noastre.

Imagine

Anunțuri