TREI

1. Marţi, 5 nov. 2013
Azi sunt singură acasă, Sebi este cu treburi la oraş. De dimineaţă, că eram îngrijorată, n-am avut răbdare să dorm prea mult, am făcut curat în casă, am mai greblat curtea de frunze, am strâns seminţe de noptiţe, dar ce n-am făcut! – hărnicuţă am mai fost! Ptiu, ptiu! Dar am obosit şi mă dor toate. Of! Eram mai vioaie acum trei ani, făceam mai multe, mă mişcam mai cu viteză. Eh, dacă acum ne-am trezit să ne mutăm la ţară, la a doua tinereţe spre prima bătrâneţe!
Prea devreme se face prea târziu: nici nu apuc bine să mă dezmeticesc, să-mi termin muncile planificate, că se şi face noapte.
Am fost îngrijorată pentru Muscă, pisica mea neagră, de catifea. Bolnavă. Azi a fost la domnul doctor care a operat-o.
Acum am vorbit cu Sebi la telefon şi mi-a zis că e bine, mănâncă, nu-i apatică. Băbuţa lu mama…
Captivi în oraşul de gheaţă, munceam amândoi sclavi pe aceeaşi plantaţie când am găsit-o sub un birou. Mama ei, bătrână tare, n-a mai putut avea grijă de ea. Am hrănit-o cu biberonul, aşa era de mică. Un puf gri miorlăitor. Da!, era gri!
Pe vremea aia, a îngheţului, ne certam des, eram nervoşi şi nefericiţi. Dar când puiul începea să ţipe, lăsam mândriile de proşti la o parte şi ne mobilizam să-i dăm lapte cu un biberon improvizat dintr-o pompiţă de stilou.
Celelalte pisici, Şarpe, Milka şi Gogo, ştiu că sunt necăjită: s-au adunat în casă, pe pat, şi stau lipite de mine, deşi afară este foarte cald.
O să ies şi eu să stau în hamac când s-o stinge „electrica” pe uliţă.

IMG_9661



Locul, locul, unde-i locul?
Chiar aşa, unde-i locul ăsta nemaivăzut şi nemaipomenit?!

Şarpe, motanul rege, a plecat. Milka s-a trezit, s-a spălat, s-a culcat la loc. Dar ştiu că urmează să se ducă la vânătoarea nocturnă. Hai, că mă duc şi eu afară. Este cald, anormal de cald.

Ha ha, miţele mă păzesc cu schimbul: pleacă Milka, intră Şarpe! Care s-a culcat exact pe locul de lângă mine, unde a dormit şi Milka mai înainte. Cred că locul era cald încă.
Să nu ne minţim: răul este vizibil! Aţi privit vreodată în ochii oamenilor răi?! V-a pătruns, înfiorându-vă, până în măduvă, răceala lor? Aţi simţit, ca pe o palmă, dispreţul suveran faţă de oricine şi orice nu se înclină în faţa eului lor mare cât universul?
M., unul dintre prietenii consăteni, spunea despre noi că suntem exilaţi din societate. Are dreptate cumva: ca nişte membre ciudate am fost eliminaţi, amputaţi încet şi sigur, dintr-un trup agonic. Dar am supravieţuit operaţiei şi asta e de-ajuns.

Am fost afară. Straniu şi frumos! Pănă acum nu privisem niciodată cerul, pe îndelete, în luna noiembrie.
Printre crengile desfrunzite ale nucului de la poartă, ca un voal, se desfăşura pe deasupra grădinii, a casei, peste mine, înfăşându-mă, uimindu-mă, Calea Lactee. Eu, pumn de glod, am fost purtată iar pe Pământul cel Viu, dinafara Timpului!
Sclipeam. Tăceam şi sclipeam, ce puteam să mai fac?!

IMG_9943

2. Miercuri, 6 nov. 2013
Zile şi nopţi străbătute de aceeaşi tainică şi nevăzută Lumină – trei ani – o singură zi!
Când fiecare secundă are alt parfum, altă formă, altă culoare, iar liniştea cântă, unde aş putea să-mi mai doresc să plec? Ca să trăiesc ce, să mă închin la cine?

Profit la maxim de căldura din noaptea asta! Iar am ieşit afară să privesc cerul! Doar pentru cinci minute, mi-am zis, nu mai mult că este totuşi umezeală. Mă încerca raţiunea, dar cum tocmai ce se pornise o ploicică de stele, iar am rămas cu faţa în sus, cu capul pe spate, încă şi încă şi încă o veşnicie.
Mda. Când să intru în casă, încăpăţându-mă să înaintez cu lanterna stinsă, cu un ochi încă privind la cer, era cât pe ce să calc pe şoarecele pe jumătate mâncat al Milkăi de pe preşul transformat în fiecare noapte în faţa ei de masă.

Do you copy?
Alo, alo, domniţă funigel, unde te înalţi, unde te duci?
Răul, oroarea, vaietul lumii pe tine nu te-atinge, suferinţa nu te-ajunge?
Lumile se întrepătrund; ce-i acolo este şi aici, dar ce-i aici: Sufletul, dincolo a dispărut!
Ascuns, camuflat în diferite forme, Răul lumii ajunge şi aici. Cum altfel?!
Cu ochii lui vicleni şi cu gura-i spurcată vine să spioneze, să terfelească, să bărfească, să critice, să înghită, să nimicească. Vine. Dar pleacă.
În faţa veselei şi şugubeţei sărăcii materiale ce ne străjuieşte, răul nu mai pricepe nimic, rămâne dezarmat şi cu buza umflată. Ce fel de distracţie mai e şi asta fără consum, fără profit?! Răul de tipul ăsta ne întoarce spatele şi se-ntoarce în fundul iadului din care a venit. Ducă-se!
De voie – de nevoie, de slabi ce suntem, am adus vocile răului în casă: telefon, televizor, internet. Ţipetele nebuniei, minciunile haosului cu adevărat ne întristează, dar ne face mai atenţi, mai puternici, mai hotărâţi.
Răul locuieşte-n sat, este vecin cu noi! N-avem cum şi nici nu vrem să-l ignorăm! Oboseala din ochii fetiţei care munceşte prea mult pentru vârsta ei, tristeţea copiilor abandonaţi de mamele plecate la muncă, suferinţa animalelor exploatate şi chinuite… OF!
Şi răul cel mare, cel mai parşiv, întotdeauna la pândă, gata de atac: umbra mea – bârna din ochiul meu.
Eee, dar gata acum. S-a luminat de ziuă.

Miercuri seara
Nici nu ştiu ce să fac: să mă bucure sau să mă înspăimânte căldura de afară?!
De câte ori mă apucă să o fac pe revoluţionara ecologistă, Sebi mă întreabă dacă eu nu profit de pe urma monstrului pe care-l înfierez. Mda, mi-ar fi plăcut să putem duce o viaţă care să nu lase dăre de mizerie pe planeta asta înţepată, răscolită, obosită.

Bate vântul tare şi crengile rămase fără palmele – frunze se lovesc ţepene-ntre ele şi îmi amintesc zgomotul făcut de viscol.

0114 copy

Poate că greşesc, dar pe omul rău eu îl privesc cu cea mai mare scârbă. Nu mă mai interesează de ce este rău şi nici nu cred că este interesat să se schimbe. E rău şi basta! Am destule şi imense probleme cu demonii din mine.
M., bineînţeles că m-ar contrazice. El crede că dragostea şi căldura inimii omului bun pot ajunge şi lumina şi-n cel mai mare şi adânc întuneric. Eu n-am puterea, nici răbdarea, nici toleranţa lui. Şi mai cred că omul rău, indiferent de ce trecut te leagă de el, trebuie ţinut la distanţă, alungat, de nevoie, din casa ta, din inima ta. Altfel, lacom cum e, răul te va consuma şi pe tine.
Căci porcul flămând trăieşte bine în murdăria sufletului lui şi grohăie nervos când îi zici de pietre scumpe.

Cum n-am răbdare să stau în casă! Iar am fost în curte! Prin vuietul de viscol fals, răzbătea până la mine, când mai tare, când mai încet, sunetul dulce al fluierului la care cântă un moşulică de pe cealaltă uliţă a satului. Nu-i propriu-zis un cântec ce suflă moşulică-n fluier, pare mai degrabă zbenguiala unui pui de vânt zănatic ce trece printr-un lemn găurit. Şi totuşi, cu toată vijelia, se aude atât de puternic! Ascultându-l, îmi imaginam lumea primului om care a cântat la fluier şi bucuria lui că se întrece, în joacă, cu tata Vânt.
Văleei… a început ploaia!

Gata, am strâns rufele de pe sârmă.
Aşa ceva n-am mai trăit, maică! Ploaie caldă, de vară! M-aş bucura dacă n-aş fi tristă!

3. Joi, 7 noiembrie 2013
În ochii copiilor din sat am văzut tristeţe, e-adevărat, dar cu un joc, ceva dulce, o jucărie, o vorbă bună, privirea li se înveseleşte pe loc.
Trist sau fericit, Sufletul, Viaţa îşi oglindeşte chipul în ochii lor de copii!
Latră Bursucus. Ia să mă duc afară să văd ce e!

Nu era nimic. Totul e-n regulă, alarmă falsă! M. şi C., prietenii noştri, locuiesc relativ aproape de noi dar în caz de urgenţă, aproapele ăsta devine taare departe!
Încă îmi este puţin frică când rămân singură acasă. De când au plecat vecinii de lângă noi şi casa lor a rămas „a nimănui”, pustie, simt mai puternic izolarea fizică de oameni, căci distanţa până la prima persoană ce m-ar putea ajuta dacă se întâmplă ceva – sănuse!, s-a făcut mare. Mai ales noaptea!
Ca orice făpturi fragile şi temătoare, căpriori de oraş, trăiam în apartamentul nostru cu siguranţa că toţi cei de trebuinţă: doctor, poliţist, pompier, sunt gata într-o clipă să te-ajute la necaz; am crezut că aglomeraţia de trupuri înseamnă şi bogăţie de suflete şi că n-ai decât să strigi ca să fii salvat!
Da, da…
Frig afară.
Dacă tot am ieşit în curte, m-am uitat şi la Luna Unghiuţa până am îngheţat!
Oare ce o fi făcând acum Musculiţa lui mama?

Din frunze de mentă culeasă din poiana magică din pădure şi din cimbrişor adunat pe arşiţă de pe dealul stâncos am făcut un ceai. Aroma lui îmi povesteşte amestecate amintiri din plimbările noastre de anul ăsta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s