Copacul…

De ieri, de când m-a lovit drept în inimă ciotul COPACULUI tăiat din curtea fostei şcoli, nu mai reuşesc să-mi simt pacea, parcă un vânt turbat a smuls-o din mine.
Ştiu, unii vor cârcoti, vor zice exact ce vor gândi cu mintea lor de ţevi, vorba lui Sebi, că ce mare chestie la un corcoduş?! Nici măcar cireş nu era, sau vişin, să ai ce băga în burtă vara; să faci un compot, un gem, o dulceaţă pentru iarnă…
…. frica de foame – frică de moarte…
Sau cei logici care vor zice, şi pe bună dreptate!, că folosim cadavre de copaci ca să ne încălzim, şi că dacă tot sunt atât de miloasă de bocesc un copac…
… frica de frig – frică de moarte…
Logicii au voie să mă judece, ţevile nu.
Era un copac frumos, mult mai frumos decât Pomul Vieţii din curtea noastră – tot un corcoduş! Niciodată nu uitam să-l privesc şi să-i spun în gând că îl iubesc când treceam pe lângă el în drumurile noastre…
Îndrăgostit sadea de COPAC era şi Sebi.
De fapt, Sebi, cu ochiul lui de fotograf, l-a remarcat primul. Timp de un an, în fiecare anotimp, a pândit ziua perfectă şi i-a făcut poze cu aparatul pus exact în aceeaşi poziţie de fiecare dată. Iar cele patru chipuri ale copacului prinse în aceeaşi ramă le avem în casă, pe perete – să bucure sufletul oricând, să dea lumină zidului noaptea.
Nu ştiu cine l-a tăiat şi din ce motiv, dar dacă l-a tăiat din lăcomie, sufletul lui orb nu va prinde nicăieri rădăcini.

430499_2627906699338_1925034289_n

Anunțuri