Nu pot să-l cred pe cel ce nu s-a născut pe el însuşi, oricât de meşteşugite i-ar fi vorbele

Lună, privighetori, greieri… M-am îmbrăcat bine – abia mă mai puteam mişca de înfofolită ce eram -, mi-am luat sacul de dormit, păturica şi m-am dus să stau în hamacul pe care-l ţin la „secret” – în partea de la răsărit a casei, între casă şi gard, e un loc mic, ascuns sub copaci… acolo îmi place să stau în nopţile cu Lună – pitită în umbră mă dau uitării şi nu-mi mai rămân vii decât ochii şi inima care contemplă frunzele şi firele de iarbă străbătute de lumină.
La un moment dat, fără zgomot, ca un şarpe, cotoiul Şarpe s-a năpustit în copacul de care e legat hamacul şi-a început să alerge de nebun pe crengi, la înălţime, chiar deasupra mea. Cu niţică frică, că de!, motanu-i gras, l-am privit cum se joacă de-a atacul şi retragerea. M-a scos din visare şi bine a făcut! În jumătate de oră, cu toate boarfele de pe mine, îngheţasem bocnă.
Nu pot să-l cred pe cel ce nu s-a născut pe el însuşi, oricât de meşteşugite i-ar fi vorbele – cum poţi să descrii frumuseţea înălţimilor dacă nu ai urcat din adâncul văilor, de unul singur, până la ele?!

IMG_9484

Anunțuri