Dor de mare

Pentru că răsună până la noi în curte manelele vecinilor – iar o fi vreo sărbătoare! -, deşi aş fi vrut să stau afară pentru că-i frumos, cald şi bate un vânt uşor care face frunzele să cânte şi să dănţuiască, m-am refugiat în casă. E frumos şi-n casă.
Săptămâna asta mi-am făcut damblaua şi am fost la mare într-o „vacanţă” obositoare de-o zi. Nici eu, nici Sebi nu mai suntem, cum eram până nu demult, mari amatori de excursii. De când avem căsuţa asta din mijlocul poveştii nu ne mai vine să plecăm niciunde. Dar anul ăsta, după doi ani de pauză, chiar mi s-a făcut dor de mare.
Aşa! Drumul până acolo a fost o tortură: la fiecare cadavru de animal de pe marginea şoselei îmi blestemam gândul de ducă. Un măcel: câini, pisici, arici, păsări chiar şi o vulpe ucise, sfârtecate fără milă de maşini.
Un cimitir şi-o groapă de gunoi a fost peisajul pe care l-am văzut până să poposim pe plaja „sălbatică” de care auzisem din vorbă-n vorbă că a mai rămas.
Mda.
Deja ajunşi acolo, nu ne mai puteam întoarce, aşa că m-am apucat, în plin soare, cu un ochi poftitor către mare, să adun gunoaiele lăsate de mârlani. Am strâns o pungă mare cu peturi şi alte plasticuri, atât cât priveliştea spre mare să fie curată.
A fost frumos cât am stat! Marea, soarele, pescăruşii, bălăceala, apusul, strălucirea neliniştită din fiecare val m-au făcut să mă bucur de fiecare clipă. Iar noaptea, la mare, cerul plin de stele, neacoperit de luminile omului, este măreţ.
Dar la întoarcerea spre casă, inima mea a plâns din nou.
Promit să nu mi se mai facă niciodată dor de mare! Promit!

IMG_7087

Anunțuri