Sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg.

E agitaţie mare în noaptea asta: motanul Şarpe a intrat şi a ieşit de vreo nuştiucâteori, pisica Milka la fel; căţeii Romică şi Bursuc latră de o oră cu câte o pauză de două-trei minute între reprize… De zece ori am ieşit afară să verific dacă nu este vreun hoţ ascuns pe undeva… Normal că nu era: latră toţi câinii din sat şi se simt obligaţi să latre şi ei!
Deşi e frig – sau poate nu-i chiar aşa de frig, poate-s eu înfrigurată -, am stat olecuţă cu ochii pierduţi în adâncul negru al cerului… doar câteva stele tremurau odată cu mine!
Azi, pentru că a fost Soare şi un picuţ mai cald, am fost la pădure la ghiocei, dar în alt loc decât cel de ultima oară. Nu poţi zice că o parte a grădinii raiului este mai frumoasă decât alta, dar acolo susură şi şerpuieşte un pârâu…
Sporovăind cu Sebi, stăteam pe burtă şi făceam poze cu ghiocei şi viorele în prim plan, în plan secund fiind apa care strălucea atinsă de razele Soarelui… când ochiul cu care priveam prin aparat a fost izbit de o sticlă de plastic aruncată chiar acolo, în apă, în mijlocul Minunii!
M-a lovit şi m-a durut.
Şi m-am simţit neputincioasă…
Pădurea este plină de gunoaie, la fel şi satul. Sunt prea multe, nu mai facem faţă. Anii trecuţi, în fiecare primăvară, ne luam sacii în spinare şi porneam la adunat gunoaiele de pe strada noastră. Umpleam câţiva saci pe care-i ducea Sebi la tomberoanele din drumul lui spre oaş.
Mă rog.
Tot azi, după ce ne întorsesem de la pădure, au apărut copiii la poartă „să mă ceară la joacă”. Le-am zis că nu pot să ies pentru că aveam treabă şi le-am împărţit bomboane – de data asta am reuşit să nu le mai mănânc noaptea, pe furiş.
De câte ori le ofer ceva ambalat, dar mai ales când vin cum au venit azi şi copii mai mici, pe care nu i-am pisat încă îndeajuns, le ţin cuvântarea obişnuită:
„ Copii, dar nu aruncaţi hârtiuţa pe stradă, da?! O puneţi în buzunar şi o duceţi la coşul de gunoi de la voi de acasă. Că mă supăr pe voi dacă le văd pe jos!”, şi la sfârşit, cu o privire cât pot eu de caraghios rea: „şi să ştiţi că-i spun lui Sebi să nu vă mai aducă NICIODATĂ bomboane!”
Eh, iar latră zănaticii ăia doi, ia să mă duc să mai verific ce-i pe-afară!
Acolo, în pădure, am văzut cum sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg. M-am simţit atât de vinovată… şi mi-a fost atât de ruşine!

IMG_6924

Anunțuri