Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Anunțuri