Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.

Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.

Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

IMG_5970

Anunțuri