Ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos…

Am terminat treburile în casă, în curte. Totul e în ordine. O carte – Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare” – zace pe iarbă, lângă hamac, iar vântul îi răsfiră paginile transformând-o într-un evantai imens.
La Soare este cald, dar la umbră, la ”Locul secret”, unde am pus hamacul, cu vântul ăsta năbădăios este chiar frig. Nu-mi prea vine să stau să citesc.
Faptul că am renunțat la scris atât de devreme, lăsându-mă învinsă aproape fără luptă – din diferite motive, dar cel mai important a fost că n-am vrut să-mi murdăresc sufletul – îl simt ca pe o durere difuză în toată ființa. Mă bântuie un soi de vinovăție, mă simt inutilă, ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos.
Știu, am fost prea mult timp prizoniera suferinței, a bolii ei care-ți răpește toată energia… până și dorința de-a trăi… dar parcă justificarea asta nu-mi mai ajunge.

A început foiala: Milka miorlăie și se învărtește în jurul meu atingându-mă cu coada, semn că vrea să-i dau să mănânce, iar eu, slugă netrebnică ce sunt, stau degeaba la scris!

IMG_6102

Anunțuri