În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Anunțuri