nu zborul fără griji și spaime mă curăță și mă înalță

Sebi e plecat azi cu treburi la oraș, așa că, iertată fiind de priviri mustrătoare, de cum m-am trezit mi-am făcut de cap: legănându-mă în hamac, încălzită de soare, am băut o cafeluță pe stomacul gol și am fumat două țigări pe îndelete. Nu mai beau cafea cu tona de câțiva ani buni și nici nu mai fumez așa de mult, dar mi se făcuse poftă de o mică și lașă rebeliune…
Acu ce să zic, are dreptate și Sebi: din lipsă cronică de dragoste de Viață, prea am fost haină și mi-am bătut joc de sănătatea mea.

Ies afară. Intru-n casă.
Privesc pe fereastră cerul albastru și frunzele galbene ale gutuiului străbătute, înviate, de razele soarelui și mi se face poftă să ies, să înfulec culorile, să nu pierd nimic din minunea asta de zi!
Dau ocol curții, miros și pup crizantemele, mă ghiftuiesc cu frumos până intră frigul în mine, apoi, bombănind, mă văd nevoită să intru să mă încălzesc…
Motanul Șarpe doarme dus, iar lumina apusului intră blând în casă și pictează diafane ferestre pe întunecații pereți.

Mi s-a tot repetat că trebuie să uit trecutul, să nu mai zgândăresc cu unghiile coaja rănilor, să le las să se vindece, dar, oricât de bun ar fi sfatul acesta înțelept, cu toate eforturile, eu n-am reușit să-l urmez.
Taman atunci când cred prostește că am scăpat de suferință și încep să mă semețesc, ridicându-mi bărbia pe deasupra lumii, de nicăieri, de-a valma venind, săgeți otrăvite – amintiri triste mă doboară; în drumul meu prin trecut, mă rostogolesc din înalt lovindu-mă de stânci… în cădere, cicatricile se crapă, rănile uitate sângerează din nou…

S-a întunecat. Am făcut focul. Printre crengile desfrunzite, înconjurată de un abur auriu, Luna se uită la mine prin geam… ce dulce e… seamănă cu un puișor pufos de găinușă!
Am ieșit, am admirat-o, am intrat.
În mijlocul patului, lățit cât e de gras, întins cât e de lung, Șarpe al nostru visează: își strânge caraghios boticul, dă repede din urechi, și cu lăbuța din față vântură aerul. Lemnele trosnesc în sobă și, prin ochiurile deschise ale plitei, zburdalnice, obraznice, străluciri galbene și portocalii și roșii, se preling și dănțuiesc șerpuind pe tavan.

Ca să nu las întunericul ieșit din mine să-mi distrugă universul, să mă simt iar pierdută, să mă apuce iar frica și deznădejdea, lângă vazele cu crizanteme zburlite – locurile mele de rugăciune din casă -, am aprins lumânări micuțe.
La lumina lor îmi mângâi stigmatele cu blândețe și marginile lor roșii, încet-încet, se închid.
Nu uitarea trecutului, alungarea amintirii suferinței într-un spațiu vid, nu zborul fără griji și spaime mă curăță și mă înalță, ci tocmai înlăcrimata, smerita, întoarcere în lut.

IMG_4945

Anunțuri