Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Ca domnişoara Gogo să şadă în coşuleţul de pe masă cât mai confortabil, a trebuit să scot tot ce ţineam în el ca să ne fie la îndemână: telecomenzi, suporturi de pahare, mă rog, toate obiectele pentru care era menit. Tot s-a foit biata pisicuţă de colo-colo, ţăcănind cu gheruţele-i neretractile pe podea, negăsindu-şi nicăieri locul, până am priceput, slugă idioată ce sunt, care-i e dorinţa. Acum e mulţumită, stă în coşuleţ şi se spală tacticoasă peste tot. În plan secund, pe canapeaua lipită de masă, doarme lungit măreţul motan Şarpe cel Şchiop.

Ca să nu afum mimiţele nevinovate, am ieşit să duhănesc în pragul uşii. Trăgeam din ţigară şi mă uitam la stele. Limpede şi îngheţat e cerul în noaptea asta!
Mare şnapan îl mai consideram pe Moş Crăciunul ăsta când eram copil. E drept că în obiecte a fost exagerat de darnic întotdeauna, dar, fusesem cuminte, de ce nu înţelegea ce-mi doream cu adevărat, ce rugăciune îi tot şoptea un an întreg inimioara mea?!
Când eram încă prunc, părinţii mei au divorţat şi mi-au spart lumea în două, însă, pui norocos azvârlit dintr-un cuib prăbuşit, am nimerit în braţele moi şi calde ale bunicii. Cât am fost în grija ei, dragostea nu mi-a lipsit… nemernică aş fi să zic vreodată asta!
Pauză
Şarpe vrea mâncare!

Tatăl meu locuia în oraşul vecin, dar mulţi ani a avut interdicţie să vină să mă vadă, iar eu, cu mintea mea curată, de copil, nu înţelegeam cu niciun chip ce invenţie diabolică ar putea să îl ţină departe de mine.
În fiecare an de Crăciun, ca să compenseze cumva absenţa lui, îmi trimitea cele mai mari şi mai frumoase păpuşi… Cu ce zâmbet trist şi dezamăgit le luam în braţe trupurile reci de plastic, ce priviri îngheţate aveau ochii lor de sticlă… nu-mi plăceau, mie mi-era dor de tata!
Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Pauză. Foială.

În casa bunicilor, în seara de ajun, după ce bradul era ornat şi lumânărelele prinse în el străluceau în globuri feeric, mâncam cozonac cu nucă, cântam colinde cu bunica şi aşteptam să vină Moş Crăciun.
Un vecin al bunicilor, tare drag mie, se deghiza în Moş, şi, cu sacul greu în spinare, suna la uşă.
Crescând, cu timpul nu mi-a mai păsat deloc ce cadouri voi descoperi în sac. Dar totuşi, când venea momentul sosirii Moşului şi auzeam soneria, tresăream, mă înroşeam toată, inima îmi bătea cu putere … poate-poate, în acel an, înconjuraţi de plete şi barbă din vată, ochii lui Moş Crăciun, zâmbind ştrengăreşte, vor fi ochii căprui ai lui tata!

IMG_7447

 

Anunțuri