… mi-am retras, repede-repede, vârful piciorului din paradis.

Pe o scândură de la streaşina de deasupra uşii de la intrare stă zgribulit un vrăbioi. Când aprind becul de afară îi văd picioruşele subţiri şi burtica de pasăre mică. Ca să nu-l deranjăm din somn, nu mai aprindem lumina decât dacă e necesar. Ca acum, când am ieşit să-l caut pe Romică şi mi-a fost frică să nu cad pe gheaţă. Dar Romică nu vrea să intre în casă, stă în cuşcă şi nici nu-şi mişcă urechile când îl strig. Nu pot să-l bag cu forţa, că se sperie şi nu-l mai prind pe aici. Cuştile făcute de Sebi sunt izolate şi superizolate, aşa că…
Las că pun eu mâna pe el, îl momesc eu cumva!

Azi, pentru că Soarele strălucea şi nu mai era chiar aşa de frig, mi-am lăsat junghiurile şi sinuzita acasă, şi am mers la derdeluş. Mi-era cam poftă să mă dau cu sania şi ştiam că acolo vom găsi adunaţi copiii din sat.
Una dintre fetiţe mi-a oferit sania ei şi i-am dat bătaie cu alunecuşul până în vale.
Şi am zburat râzând ca un copil peste neaua albă, pură, diafană..
Satul, copiii, pădurea, lumea asta micuţă a mea, iradia o lumină de vis, ireală.
Chiar mi-a părut rău că s-a stricat aparatul de fotografiat!

Bravo mie! Am tot făcut curse până la uşă ca să-l ademenesc pe Romică în casă şi până la urmă am reuşit! Tare mi-e milă de sufleţelul ăsta bolnăvior şi bătrân!

Să zbori cu sania la vale e bine şi frumos, dar când m-am întors sus a trebuit să mă car şi pe mine şi sania.
În timp ce-mi trăgeam sufletul, am observat că una dintre fetiţe lipseşte şi, deşi bănuiam răspunsul, am întrebat totuşi copiii de ce nu a venit şi ea la săniuş.
Babă neruşinată, sac plin de „compasiune” ce sunt, mai pun şi întrebări idioate!
Căci în timp ce eu zburdam cu sania, ca o capră pe câmpii, sărmana copilă era la muncă, cu oile.
Şi uite-aşa, ca muşcată de şarpe, mi-am retras repede-repede vârful piciorului din paradis.

Anunțuri