Urâtă e mânia

Ce tare bate vântul! Crengile copacilor, ca nişte gheare, râcâie tabla de pe casă. Şi verdele frunzelor tălăzuieşte la ferestre, în oglinzi.
Un pic un pic, deşi e umezeală şi friguleţ, tot am stat pe patul de pe terasa din spate. După două zile şi două nopţi în care am simţit că-mi explodează creierul sfredelit de muzica vecinului, iată că mă pot bucura din nou de sunetele Domnului: Pământul bâzâie, zumzăie şi foşneşte, iar Văzduhul vibrează de cântec de păsărele. Ciripeli, gângureli, toate îmi plac şi mă încântă, dar numai mult aşteptatul cântec al cucului mă desprinde de trup şi mă duce…

Între timp s-a făcut noapte.
Plouă. Atentă, ascult căzând pe acoperiş fiecare picătură.
Ieri, „jefuită” de liniştea mea, prea puţin… deloc smerită şi răbdătoare, m-am enervat teribil. Într-un fel, aveam şi eu dreptate: de frica zgomotului „barbar”, am stat cât am putut de mult închisă în casă, dar când muzica, amplificată de tăcerea nopţii, a pătruns până şi prin ziduri, am intrat în panică, m-am simţit prinsă în capcană.
M-am înfuriat, am ţipat, mi s-a făcut rău… de astea.
Urâtă e mânia: pustieşte sufletul, schimonoseşte faţa.

IMG_5863

 

 

Anunțuri