… se făcea că eram singură pe o planetă moartă, pustie.

Rămăşiţă agasantă, tulburătoare, din visul de ieri-noapte, toată ziua am simţit cum se zbate să iasă din mine un urlet prelung, ca un bocet fără cuvinte.

… se făcea că eram singură pe o planetă moartă, pustie. Stând pe jos, priveam deznădăjduită pământul gri, pietrificat.
De jur-împrejurul meu, încremenite şi ele, pierzându-le numărul la infinit, spre orizont: pungi, ambalaje de tot felul, baloane sparte, ligheane şi căldări stricate, sticle, sticle, sticle… sticle de plastic goale. Aproape atingându-le cu palmele rănite cu care mă sprijineam de solul tăios, erau gunoaiele noi, viu colorate, strălucitoare, parcă acum lepădate de mână de om, şi, îndepărtându-se la nesfârşit, concentric, gunoaie din ce în ce mai multe, din ce în ce mai vechi – mototolite, strivite, sparte.
Niciun copac foşnitor, nicio floare, niciun fir de iarbă verde, niciun glas de pasăre măiastră, nicio apă curgătoare. Iad. Nimic. Moarte.
Un cer apăsător, sângeriu.

Mă duc să-l dau pe Şarpe jos de pe blatul de la bucătărie. E un nesimţit!

Afară se luminează. Am ieşit. Înconjurată de Viaţă Verde, am ascultat păsărelele.
Apoi, înfrigurată, m-am întors în casă. Am dat drumul la radiator pentru că dârdâiam.
M-am mai încălzit şi mi s-a făcut foame.
Senină, cum altfel?! – ipocrita curată -, am extras delicat dintr-o pungă de plastic subţirel  două feliuţe de pâine, am tăiat câteva felii din caşcavalul afumat ambalat într-un plastic gros şi dintr-o tăviţă de plastic tare ca betonul am scos câteva măslinuţe drăguţe, grăsuţe… ca mine.
După ce-am păpat cu poftă cele două sandvişuri, mi s-a făcut sete, aşa că dintr-o sticlă mare, de plastic sănătos, mi-am turnat un pahar de apă cu bule, un fel de sifon.
… Şi am uitat complet de strigătul neomenesc de jelanie, de suferinţa cumplită a Sinelui meu…

IMG_1758

Anunțuri