Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!

Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!

Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!

De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

IMG_8239

Anunțuri

Cu o singură inimă trăiesc în două vieţi

Afară este cald în noaptea asta! Ce m-am bucurat! Ieri noapte a fost atât de frig că n-am putut sta afară nici cinci minute… deşi mă încotoşmănasem binişor.
Dar mimiţele au vrut în casă, ele sunt oricum mai deştepte. E drept că e cald ca într-o noapte de vară, dar, din când în când, înfiorându-mă, trece printre frunze un vânt rece, cu miros de toamnă.
Deunăzi, pe când ne odihneam împreună cu prietenii în Rai – un loc unde inima se eliberează de minte şi se avântă spre infinit -, discutam, în cuvinte rare şi şoptite, despre Fericire.
Cu gândul numai la mine, am susţinut – exagerând un pic, bineînţeles – că eu sunt fericită continuu de cinci ani! – Pentru o fostă cetăţeană de onoare a iadului, o adevărată performanţă carevasăzică!
M., unul din prieteni, îmi aminteşte însă că barca mea numită „fericire” pluteşte în derivă pe un ocean de lacrimi.
Aşa e!
Oprită la vamă, la graniţa dintre Întuneric şi Lumină, cu o singură inimă trăiesc în două vieţi.

IMG_8239

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

IMG_2818

Ochişorii ei albaştri în ce lume de coşmar stau deschişi?!

Şarpe a vrut afară şi pentru că încă era ameţit de la anestezie, am ieşit împreună cu el ca să-l supraveghez. Numai belele cu motanu ista! Tot timpul păţeşte ceva. E, acum că şi-a revenit, mi-am revenit şi eu şi am chef de glumiţe.
Adevăru-i că mă prefac, nu prea am.
N-am putut sta deloc afară: e frig şi, bonus, în sat răsună maneaua şi urletele de beţie.
Sătui de civilizaţia curentului electric şi-a pungilor de plastic, o să fugim şi de aici, şi-o să ne ascundem într-o peşteră neştiută nici de noi până la urmă!
Ei, mă enervez, mă panichez, dar îmi trece rapid crizeta şi plânsul de mila mea.
În casa de unde se aud zgomotele respective locuiesc trei fetiţe împreună cu părinţii. Trişti copii!
Cea mijlocie – nouă ani, este cea care anul trecut mi-a zis că n-a găsit nimic frumos în viaţa asta…
Făcându-mi-se ruşine de mofturile mele, mă gândesc la cea mică, de patru ani: ce-o fi făcând ea acum oare?! Ochişorii ei albaştri şi mari – două oceane în care te poţi scufunda, în ce lume de coşmar stau deschişi?!

IMG_0212

O zi, altă zi…

Unsprezece grade… adică frig! Da, frig, e-adevărat, dar pe stele cine să le privească în noaptea asta?! Dar cântec de privighetori cine să asculte?! NOU! OFERTĂ! Acompaniate şi de greieri din această seară! Aşa că… m-am încotoşmănat bine şi m-am odihnit sub cer.
De unde vine ura, cum creşte?! Se hrăneşte cumva cu sufletul meu, micşorându-l până devine umbră – umbra mea?! Iar la sfârşitul zilei, nemaifiind eu, cea întreagă, din Dragoste trimisă-n viaţă, la Ea mă voi putea întoarce, prin poarta Ei voi mai putea intra?

IMG_8354

Plouă şi este cald. Aşa că m-am împins cu Şarpe pentru un colţişor pe masa de pe terasa din faţă. Ascultam cum se scurg şiroaiele de apă prin burlan şi priveam frunzele gutuiului aplecându-se şi apoi vibrând după ce le destabiliza o picătură mai mare…
… aş fi vrut să existe un cuvânt miraculos – tot îl caut prin buzunarele Inimii Lumii create prin Cuvânt -, un cuvânt care scris, şoptit, cântat, gemut, ţipat, să poată dezlănţui vindecarea, să poată trezi într-o clipă…
Dar, terfelite de guri mincinoase, cuvintele şi-au pierdut demult puterea de-a înfăptui miracole.

IMG_8576

 

 

M-am trezit închisă în lumea gri a unei inimi bătrâne.

E ceaţă. N-am putut să stau prea mult pe terasă să ascult privighetorile, oasele mele n-au fost de acord cu această bine gândită idee.
Când să intru înfrigurată în casă, chiar când eram pe punctul de a deschide uşa de la intrare, Milka a sărit peste capul meu de pe acoperiş pe trunchiul gutuiului făcând un zgomot teribil: vâna o vrăbiuţă pe care o scosese din cuib. Rea mâţă! Luat Milka în casă, salvat săraca vrăbiuţă, misiune îndeplinită!
Astăzi n-am fost în apele mele. Motivele supărării mele n-ar conta prea mult, poate că, anticipând evenimentele de „mâine”, de„poimâine”, mă panichez degeaba. N-ar fi prima oară când fac asta!
Dar tot acest inutil consum de energie, hulpav, mi-a înghiţit lumina şi să păşesc drept n-am mai văzut.
Am fost prea-plină de mine azi… de pe lumea mare şi plină de uimiri a inimii de copil s-au scurs toate culorile fermecate şi m-am trezit închisă în lumea gri a unei inimi bătrâne.
M-am certat zdravăn cu sistemul meu osos şi am avut ultimul cuvânt: am mai ieşit încă o dată afară!
… şi-am ascultat privighetorile şi inima mea bătând.

IMG_7956

„De Paşte vine mama acasă!”

Azi a bătut vântul şi a nins cu petale. Ce repede s-au dus florile corcoduşului anul ăsta! Prea repede! Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine, să mă bucur sănătos de ele… Oricum niciodată nu-s mulţumită! Un milion… un catralion de ani de primăvară nu mi-ar ajunge mie, aşa-s de nesătulă! Mă rog, mai sunt copaci care acum înfloresc: prunii…, vişinii…, merii…, părul…
Un băieţel de patru ani a cărui mamă a plecat din ţară de doi ani fără să se mai întoarcă niciodată, cum mă vede pe uliţă, vine în fuga mare la mine şi-mi spune cu ochii plini de speranţă de fiecare dată: “Ştii, tanti Mădălina, mama vine acasă de Crăciun!”, dacă suntem în perioada de dinainte de Crăciun sau, cum e acum, înainte de Paşte: “Tanti Mădălina, tanti Mădălina, de Paşte vine mama acasă!” Simţind până în centrul inimii mele, ca un cuţit răsucindu-se, durerea dorului din glasul lui, mi se face ruşine.

IMG_4218