Fericire pură, simplă, fără preţ

Plin cerul de stele! Am stat în hamac şi-am ameţit tot uitându-mă la ele.
Ce zi frumoasă a fost azi!
Pentru că boalele şi-au făcut de cap cu mine, am dormit prost şi m-am trezit cu fundu-n sus. Aşa că am coborât din pat deja cu botul pus şi sprânceana ridicată a dezgust de viaţă. Dar când am dat draperia la o parte şi am deschis geamul, cerul albastru, grădina aurită de Soare şi cântecul păsărilor mi-au şters instataneu de pe faţă cutele mâhnirii. Mi-a trecut durerea şi am uitat necazul.
Pentru că nu am mai ieşit la plimbare cam de mult, pe la prânz am pornit, şontânc-şontâc, la pădure, la „cel mai frumos loc” – l-am botezat aşa pentru că este chiar cel mai frumos loc pe care l-am descoperit până acum în pădurea ce ţine în braţe satul –, şi acolo, înconjurată de florile galbene, albe, roz, mov, de verdele fără de început şi fără de sfârşit al ierbii şi al frunzuliţelor proaspete, am simţit cum sufletul meu se colorează şi devine un imens curcubeu.
Nici n-am ajuns bine acasă, că au şi apărut copiii la poartă ca să-mi ofere un bucheţel de toporaşi, după care, privindu-mă cu ochişori ştrengăreşte rugători, m-au întrebat dacă nu ies la joacă. Să fiu sinceră, eram cam obosită după drum, dar mi-a fost imposibil să refuz invitaţia, aşa că am ieşit pe uliţă şi am făcut baloane de săpun, iar prichindeii au fugit râzând, bulucindu-se după ele.
… veselă, şugubeaţă, inima mea a intrat într-un balon de săpun şi mânaţi de vânt să se înalţe, au plutit, au plutit până au dispărut în cer.
Venise vremea să ne despărţim, şi, ca să îndulcesc sfârşitul jocului, le-am oferit picilor bomboane şi m-am retras cu Sebi pe terasa din spate.
Am mâncat, am sporovăit, am mai turnat în pahare vinişor de-al nostru – rubiniu, uşor, dulce-acrişor,…
Îmbrăcaţi în roşu de apus, am privit cum ninge cu petale…

Piua!
Şarpe miorlăit – Şarpe flămând, Şarpe vrut mâncare. Şarpe hrănit. Şarpe doarme.
Milka miorlăit – Milka plictisit, Milka vrut afară.
Dacă tot a ieşit cucoana, am mai poftit şi eu la o porţie de cer înstelat şi am mai stat puţin afară. Nu mult: 1, 2, 3… preţ de trei stele căzătoare şi un răsărit de Lună bălaie, învăluita în ceaţă.

Cuprinsă de iubire şi frumos ca într-un pântec de mamă bună, la adăpost de zvârcolirile smintite ale timpului lumii, azi am fost fericită!
Fericire pură, simplă, fără preţ, care pare a fi de negăsit în definiţia alambicată a celor ce nu pot ajunge la ea.

IMG_2804

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Turmele rămân aceleași, dar se schimbă des păstorii.

Pentru că a fost atât de cald, de frumos, de albastruauriuarămiu infinitul în ultima săptămână, ca să ne mai alinăm sufletele triste, împovărate de atâta moarte, am făcut zilnic drumeții prin pădurile din apropiere până am ”epuizat” până la ”plictis” toate locurile știute. Așa că azi ne-am hotărât să explorăm marginile lumii noastre. Ne-am aburcat în Lădița noastră și am mers încotro am văzut cu ochii. Și nu prea departe – dacă mă mobilizez strașnic altădată aș putea ajunge chiar și cu picioarele mele – am găsit încă un ținut fermecat.
Am stat ce-am stat, am admirat și ne-am mirat, dar a trebuit s-o luăm până la urmă din loc pentru că din toate părțile au început a se ivi, mânate înspre noi de ciobani, turme de căprițe zvăpăiate și turme de oițe blânde, apărate, firește, de câini mari cu colții grei.

Am ieșit să-l chem pe Șarpe (dar el era deja pe geam așteptând să-i dau drumul în casă, la căldurică) și m-a izbit căldura de afară. Mi-am pus o pătură pe mine și am stat puțin în hamac… și am legănat cerul nopții pe picioare.

De câte ori aud că vine turma pe uliță, tropotind, behăind, forfotind, ies repede la poartă ca să mă uit fascinată la frumoasele animăluțe. Căprițele, nebunele, se cațără, aleargă, se împrăștie, intră în curțile oamenilor și le mănâncă varza, pomii… în schimb oițele cu ochii blânzi sunt liniștite, ele rumegă încet iarba de pe marginile drumului.

La aceeași turmă se schimbă des ciobanii. Unele animale au noroc dacă nimeresc un cioban cu suflet bun.
Dar, din păcate, ciobani buni sunt puțini. În general sunt ciobani răi, cei care agresează animalele: le bat, le înjură, le neglijează.
Of, ce trist e să văd animale triste. Bineînțeles că mă lupt cu indivizii, dacă văd eu cu ochii mei vreun abuz împotriva unui animal. Luptă manifestată prin țipete la adresa ciobanului respectiv. Strig să-l opresc să nu le mai bată cu bâta, scoțând din mine VOCEA din Dune.. dar ei nu înțeleg absolut nimic și pe mine mă consideră o biată nebună.

Turmele rămân aceleași, dar se schimbă des păstorii.
Biete turme cu păstori netrebnici.

IMG_3691

Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

În oglindă

Din cauza căldurii sufocante, de nu mai știu cât timp, mult în orice caz, n-am mai fost la slujbă, la locurile noastre de rugăciune din Biserica-Pădure. De frica zăpușelii, ziua am stat închiși în casă ca-n toiul iernii.
(Ce-i drept, îi drept! Vara, în casa asta este o răcoare dulce, adormitoare, ca și cum prin camere ar trece înainte-înapoi, în zbor, o aripă leneșă de pasăre uriașă.)
Dar azi, pentru că s-a răcorit puțin, am pornit vioi în drumeție.
O oră cred că a durat toată aventura, dar am acum niște dureri de picioare de parcă am escaladat Chomolungma!

Am ieșit afară doar ca să-i dau să pape lui Romică…
Dar era prea frumos ca să nu ”profit”! Înfășată în pături ca o mumie – de, acum e prea frig! -, am privit din hamacul de sub Pomul Vieții cum urca pe cer o Lună subțirică. Un arici pășea pe iarba uscată…

Uneori prea mă fandosesc cu năcazurile mele trecute, prezente și viitoare, prea nemulțumită par a fi de soarta mea, prea mă văicăresc…
Ha, și-acum tot asta fac!
Dezaprobator săltând dintr-o sprânceană, privesc prin mine și zâmbesc acru: babă caraghioasă ce sunt!

IMG_9901

Prinsă în tristețea lumii

Toată ziua, prin arșița de infern, mi-am târât prin lume, legată cu lanțuri, inima ca pe-un bolovan. Prinsă în tristețea lumii, am murit împreună cu acel copil sirian ce părea că doarme, purtat de valuri la mal.

Pentru ultima oară probabil anul acesta, am stat și am privit cerul nopții întinsă comod în patul regesc din mijlocul curții.
O turmă de norișori subțiri, transparenți, a trecut încet-încet peste profilul Lunii.
Și privind adânc în adâncul cerului, departe, departe de mine, printre lacrimi, am văzut cum lipsa compasiunii omului pângărește frumusețea lumii.

Mă zbăteam, voiam să mă înalț, să zbor, să dansez râzând sărind pe raze de lună!
Dar speriată de umbrele înfricoșătoare ale urii, nu puteam.
Și-atunci, împinsă blând, învingătoare am căzut în genunchi…

IMG_9334

Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725

Cu Romică nu mi-e frică

Plouă și este frig. Grea osândă pentru oscioarele mele.
Din cauza ploii și a frigului, ne-am repliat cu tot calabalîcul – mese, fotolii, pături, păturici și păturele – pe terasa din față.
Puțin mai devreme, am zăbovit pe ea ca să-mi limpezesc gândurile și să ascult ploaia. Lângă picioarele mele își căuta culcuș Romică, dar absorbită în labirintul din scăfîrle, nu prea i-am dat atenție.
Până când, săracuțul, n-a mai răbdat și s-a urcat cu lăbuțele pe genunchii mei, oferindu-mi căpșorul la alintat.
Nici din piatră să-mi fi fost inima și n-aș fi rezistat, așa că m-am smuls din valul negru al închipuirilor și l-am mângâiat. Ce urechiușe fine are, ce blăniță moale… În timp ce-l răsfățam, de plăcere își închidea ochișorii umezi și blânzi.

Îngrijorată fără motiv, azi am umblat prin lume cu umerii lăsați, dezamăgită în primul rând de mine, amărâtă că nu pot ajuta pe nimeni cu nimic, și această stare mi-a reamintit senzația de vid interior prin care sufletul meu a mai trecut cândva.
Doar pentru câteva ore am retrăit acel timp al torturii, când, masochistă fiind, devenisem dependentă de suferință, încurajând astfel boala să mă închidă în umbra din iadul fără de speranță.
Ușor, cu multă dragoste și nesfârșită milă, l-am mângâiat pe moșneguțul Romică…
Și-n timp ce-l dezmierdam, zâmbind mă îndepărtam de neant.

IMG_8564

Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384