Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Reclame

Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

Azi am fost la locul de închinare din Biserica-Pădure…
După prânz, fără să ne mai tocmim că ne plouă, nu ne plouă, deși cerul era mohorât, am plecat viteji de-acasă!
Tot drumul, stropi fini, obraznici, ne-au ciupit fețele, ne-au intrat în ochi, mi-au udat aparatul de fotografiat… dar până la urmă nu ne-au făcut niciun rău – ceața din pădure s-a jucat cu noi ”de-a ploaia”!
Ploaia adevărată s-a pornit abia când ne-am întors acasă. Și nici acum nu s-a oprit…

Intermezzo
Șarpe vrut afară, Milka vrut în casă, Șarpe văzut că afară plouă, Șarpe vrut înapoi în casă.
Gogo la pipi.
Mângâiat Romică, mângâiat Bursuc gelos.
Plouă și e foarte cald. Ca să nu mă mai foiască mițele și să și ascult, adulmec ploaia, am lăsat ușa de la intrare întredeschisă. Proastă idee!
Milka a intrat în casă miorlăind și mi-a depus la picioare un șoricel mort. Săracul!
Dat afară și Milka și șoarecu ei! Închis ușa rapid!

De când am ieșit din timp mutându-ne aici, în fiecare an la sfârșitul lui octombrie fac un fel de inventar al ”averii” mele…
… îmbrăcată în zdrențe, azi am intrat în inima pădurii și am strâns avidă la piept clipe aurii, mirosind a frunze ude – Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

IMG_3176

Leneșă, răsfățată, rea

De câteva ore plouă năvalnic, des, cu stropi mari și grei. Pe acoperiș aleargă herghelii de cai nebuni și, călcată de copitele lor, apa se scurge de pe casă în cascade.
Motanul Șarpe este foarte derutat de vremea câinoasă ce s-a pornit de două zile: iese-intră, intră-iese. Tocmai ce i-am dat drumul afară. Grijulie – vai!, să nu se ude sărăcuțul băiețel -, l-am urmărit cum ocolește scârbit toate bălțile și se urcă tacticos pe masa de pe terasa din față. Țeapăn, vigilent, cu urechile ciulite, pândește întunericul.

De rușine că sunt prea nervoasă fără motiv, m-am cam evitat în ultima perioadă, n-am mai stat de vorbă cu mine.
Leneșă, răsfățată, rea, nu ascult de vorbă bună, trebuie să mă trag de urechi, să dau cu mine de pământ.
Ca să încerc să pun lucrurile la punct, în noaptea asta am închis calculatorul și, la lumina lumânărilor, în zgomot de potop, mi-am dat foc la coroana din carton și la aripile din hârtie.

IMG_2111

Aud și înțeleg dorul lor

S-a dat startul la foiala de noapte pe timp friguros, iar eu sunt din nou ușierul mimițelor: intră Șarpe, iese Milka; intră Milka rebegită și plouată, iese Șarpe încălzit, cu dor de ducă…
Aș fi ieșit și eu, dar e un frig!
Lasă, lasă, că stau bine și în casă, pe ouăle mele!
În seara asta am făcut un pui de foc în sobă și încă este cald. Cald și bine. Strugurii tămâioși de pe masă parfumează odaia.

OF!
Am aprins o lumânare și mă gândesc cu dragoste la prietenii noștri pribegi prin lume…
… de departe, fără lacrimi, fără cuvinte, aud și înțeleg dorul lor.

IMG_2009

Stropi mărunți de tristețe și otravă

Brr… frig afară. Frig și ceață.
Durerea de oase mă cocârjează, amintindu-mi să-mi cobor privirea ațintită spre ceruri, să mă mai oglindesc și în lut!
Dar, inconștientă creatură ce sunt, dârdâind, mi-am luat inima-n dinți și am stat preț de-o visare afară, în hamac.
Din cauza umezelii, difuz luminat de razele Lunii, am văzut cum văzduhul a devenit fluid fosforescent… Liniște… nicio pală de vânt care să smotocească frunzele, să le facă să râdă, doar din când în când, un greiere nebun cânta răgușit. Pe deasupra mea a trecut țipând o cucuvea… mititica mamei, sărăcuța de ea!

Povestea e mai lungă și mai complicată, n-are rost s-o înșir pe toată, dar tare tâmpită a fost săptămâna asta!
Eh, îmbătrânim amândoi, și de-acum, la fiecare început de toamnă, ne așteaptă, firesc, câte-un nou beteșug.
Punând capac, trei zile, din cauza vremii foarte urâte, am stat la grămadă cu pisisicile, închiși în casă ca niște trântori.
După atâta vară, fără preaviz înghesuiți împreună cu toate bolile noastre între patru pereți, trist, lung, întunecat, mișcându-se tare greu, ni s-a părut că trece timpul…
Încet-încet, fără să băgăm de seamă, tot ițindu-se încruntat la ferestre, tot bătând enervant în acoperiș, cerul vinețiu ne-a picurat în suflete stropi mărunți de tristețe și otravă. După trei zile de captivitate la comun, bosumflați că greul de-abia acum începe, că primăvara e atât de departe, eram amândoi ursuzi de-a binelea. Peste zece ani cred c-o să ne împungem unul pe altul, mai în glumă mai în serios, cu bastoanele!
Noroc că a patra zi a ieșit Soarele și ne-a mai încălzit inimile… și oasele.

Cred că dintre toate ridurile bătrâneții, cea mai respingătoare este cuta înghețată a acrelii.

IMG_1537

Într-o altă zi de sfârșit de septembrie…

Înarmată bine împotriva dușmanului Frig cu: două pături, două halate groase, sac de dormit, bașca ”zece cojoace” pe mine, m-am instalat în hamac și m-am dizolvat în noapte.
Pare simplu și frumos, dar n-a fost deloc așa!
Până m-am vârât în sac, până am aranjat păturile pe mine, ursul galben de pluș ca pernă și mi-am găsit o poziție cât de cât acceptabilă, m-am zbătut ca peștele în plasă! La sfârșit, ostenită, am stins lanterna de cap și am oftat ușurată că pot să-mi trag sufletul…
… și apoi m-am îmbrăcat în rochie de catifea neagră înțesată cu diamante.

Azi a fost zi de ”creat” zacusca, și Vai!, și ”Ptiu, ptiu”, ce zvârlugă de fată am mai fost!
Cartierul general a fost pe terasa din spate, acolo s-au sacrificat legumele!
Cunoscându-mă câtă nepoftă de muncă fizică am în general, și pentru că nu voiam să mă pună păcatul să fiu nervoasă, m-am ținut sub observație pe durata întregii operațiuni.
La final, mirată, am constatat că am spălat, curățat, tocat, tăiat vinetele, ardeii, roșiile surâzând încontinuu.
Eee, dar cum să nu fi fost fericită, când razele soarelui de sfârșit de septembrie îndulceau lumea și-mi încălzeau sufletul, iar învinsele din palmele mele miroseau a belșug?!
Cu umilă speranță, șoptesc nopții o atât de meschină dorință:
Într-o seară de iarnă, eu și Sebi, lenevind lângă soba fierbinte, cu mimițele dormind duse, lungite pe paturi, să întindem o zi caldă, parfumată, aurie de septembrie pe felii subțiri de pâine prăjită!

Preț de-o clipă, atât cât să mă facă să tremur, gândul meu s-a întors în trecut, aspirat într-o altă zi de sfârșit de septembrie, la fel de caldă și de blând luminoasă ca și cea de azi.
Treceam în clasa a cincea. Aproape plângând, mă întorceam de la școală:
cu o săptâmână înainte, la ora aceea, îmi înmormântasem copilăria în mormântul tatălui meu.

IMG_1420

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

În oglindă

Din cauza căldurii sufocante, de nu mai știu cât timp, mult în orice caz, n-am mai fost la slujbă, la locurile noastre de rugăciune din Biserica-Pădure. De frica zăpușelii, ziua am stat închiși în casă ca-n toiul iernii.
(Ce-i drept, îi drept! Vara, în casa asta este o răcoare dulce, adormitoare, ca și cum prin camere ar trece înainte-înapoi, în zbor, o aripă leneșă de pasăre uriașă.)
Dar azi, pentru că s-a răcorit puțin, am pornit vioi în drumeție.
O oră cred că a durat toată aventura, dar am acum niște dureri de picioare de parcă am escaladat Chomolungma!

Am ieșit afară doar ca să-i dau să pape lui Romică…
Dar era prea frumos ca să nu ”profit”! Înfășată în pături ca o mumie – de, acum e prea frig! -, am privit din hamacul de sub Pomul Vieții cum urca pe cer o Lună subțirică. Un arici pășea pe iarba uscată…

Uneori prea mă fandosesc cu năcazurile mele trecute, prezente și viitoare, prea nemulțumită par a fi de soarta mea, prea mă văicăresc…
Ha, și-acum tot asta fac!
Dezaprobator săltând dintr-o sprânceană, privesc prin mine și zâmbesc acru: babă caraghioasă ce sunt!

IMG_9901