O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte. – scrisă în octombrie anul trecut şi pe care n-am postat-o pe blog la vremea respectivăă

În cursul zilei, la ţară, mişcarea e gratis! Se iveşte întotdeauna ceva de făcut în bătătură: ba e de strâns din faţa uşii câte o coadă de şoarece ghinionist sau, şi mai trist, o aripă de vrăbiuţă prinsă de moarte în somn, în cuib – resturi rămase de la cina târzie a pisicii Milka; ba de măturat terasa, că VAI! iar au invadat-o frunzele; ba una, ba alta, până trece ziua şi mă trezesc obosită fără să fi făcut mare lucru! Am îmbătrânit, m-am puturoşit, nu ştiu! Mă rog, nu contează…
Dar azi a fost atât de cald, cerul atât de albastru şi atât de tare mă sperie frigul ce va veni încât am fugit jumătate de oră de la datorie ca să stau la locul meu de sub cireş – locul unde privirea nu întâlneşte obstacole în zborul ei spre frumos, auzul se purifică de orice zgomot, iar mintea se eliberează de cuvintele-gânduri. În cel mult un sfert de oră de „terapie”, fără niciun fel de efort, nici fizic, nici psihic, rămâi doar tu şi culoarea, sunetul şi mirosul anotimpului din jur.
Şi iarna aş sta acolo, culcuşită în zăpadă.
O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte.IMG_9206

Anunțuri

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

IMG_2818

Ochişorii ei albaştri în ce lume de coşmar stau deschişi?!

Şarpe a vrut afară şi pentru că încă era ameţit de la anestezie, am ieşit împreună cu el ca să-l supraveghez. Numai belele cu motanu ista! Tot timpul păţeşte ceva. E, acum că şi-a revenit, mi-am revenit şi eu şi am chef de glumiţe.
Adevăru-i că mă prefac, nu prea am.
N-am putut sta deloc afară: e frig şi, bonus, în sat răsună maneaua şi urletele de beţie.
Sătui de civilizaţia curentului electric şi-a pungilor de plastic, o să fugim şi de aici, şi-o să ne ascundem într-o peşteră neştiută nici de noi până la urmă!
Ei, mă enervez, mă panichez, dar îmi trece rapid crizeta şi plânsul de mila mea.
În casa de unde se aud zgomotele respective locuiesc trei fetiţe împreună cu părinţii. Trişti copii!
Cea mijlocie – nouă ani, este cea care anul trecut mi-a zis că n-a găsit nimic frumos în viaţa asta…
Făcându-mi-se ruşine de mofturile mele, mă gândesc la cea mică, de patru ani: ce-o fi făcând ea acum oare?! Ochişorii ei albaştri şi mari – două oceane în care te poţi scufunda, în ce lume de coşmar stau deschişi?!

IMG_0212

„De Paşte vine mama acasă!”

Azi a bătut vântul şi a nins cu petale. Ce repede s-au dus florile corcoduşului anul ăsta! Prea repede! Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine, să mă bucur sănătos de ele… Oricum niciodată nu-s mulţumită! Un milion… un catralion de ani de primăvară nu mi-ar ajunge mie, aşa-s de nesătulă! Mă rog, mai sunt copaci care acum înfloresc: prunii…, vişinii…, merii…, părul…
Un băieţel de patru ani a cărui mamă a plecat din ţară de doi ani fără să se mai întoarcă niciodată, cum mă vede pe uliţă, vine în fuga mare la mine şi-mi spune cu ochii plini de speranţă de fiecare dată: “Ştii, tanti Mădălina, mama vine acasă de Crăciun!”, dacă suntem în perioada de dinainte de Crăciun sau, cum e acum, înainte de Paşte: “Tanti Mădălina, tanti Mădălina, de Paşte vine mama acasă!” Simţind până în centrul inimii mele, ca un cuţit răsucindu-se, durerea dorului din glasul lui, mi se face ruşine.

IMG_4218