Dar nu este timpul pierdut…

Ce strălucitor verde luminează după-amiaza asta de duminică! După ploile aprige, aerul s-a scuturat de praf și, încins de razele soarelui, din verdele pământului ies fuioare de aburi.
Sunt bucuroasă! Perechea de rândunele – vecinele noastre gălăgioase și tare dragi – s-a întors la cuib.
Necăjiți am mai fost: nu știm din ce motiv, după o perioadă scurtă de clocit, au renunțat și au dispărut. Nu ne amintim să se fi întâmplat ceva deosebit, Milka n-avea cum să ajungă la ele, noi nu le-am deranjat cu absolut nimic…
Când am văzut că nu mai vin și nu mai vin, după o săptămână, s-a uitat Sebi – cu cea mai mare grijă să nu-l atingă – în cuibul lor: acolo dormeau două oușoare – albe perle de cuib!
Acum s-au întors și-și remobilează căsuța cu puf!

Ce-au mai crescut copiii din sat! Patru dintre fete – să nu le recunosc aproape, adevărate domnișoare! – au terminat deja clasa a opta și urmează să plece la oraș, la liceu.
Știind cât de mult mi-a lipsit când aveam vârsta lor cineva care să-mi ghicească întrebările și-n răspunsurile căruia să cred, îmi pare tare rău că nu am stat mai mult, mai pe îndelete de vorbă cu ele. Dar nu este timpul pierdut…

IMG_6284

Reclame

Cerul stă culcat pe pământ (din august 2013)

De trei nopţi îmi iau scăunelul şi mă duc în grădină să privesc ploaia de stele.
Aici cerul stă culcat pe pământ şi dacă întinzi palma deschisă este foarte posibil să-ţi pice în ea o stea!
Când stăteam la oraş simţeam lipsa cerului ca pe-o boală…
El era la locul lui, bineînţeles, dar ziua mă apăsa, niciodată întreg, ci tăiat, lipit, iar tăiat, fragmentat la infinit de mari cuburi gri; iar noaptea, când aerul otrăvit devenea vizibil, ceţos – alburiu, ca o pastă care te înconjura din toate părţile, cerul nu se mai vedea deloc.
Eram doar o umbră devoratoare în labirintul umbrelor.

IMG_9598

O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte. – scrisă în octombrie anul trecut şi pe care n-am postat-o pe blog la vremea respectivăă

În cursul zilei, la ţară, mişcarea e gratis! Se iveşte întotdeauna ceva de făcut în bătătură: ba e de strâns din faţa uşii câte o coadă de şoarece ghinionist sau, şi mai trist, o aripă de vrăbiuţă prinsă de moarte în somn, în cuib – resturi rămase de la cina târzie a pisicii Milka; ba de măturat terasa, că VAI! iar au invadat-o frunzele; ba una, ba alta, până trece ziua şi mă trezesc obosită fără să fi făcut mare lucru! Am îmbătrânit, m-am puturoşit, nu ştiu! Mă rog, nu contează…
Dar azi a fost atât de cald, cerul atât de albastru şi atât de tare mă sperie frigul ce va veni încât am fugit jumătate de oră de la datorie ca să stau la locul meu de sub cireş – locul unde privirea nu întâlneşte obstacole în zborul ei spre frumos, auzul se purifică de orice zgomot, iar mintea se eliberează de cuvintele-gânduri. În cel mult un sfert de oră de „terapie”, fără niciun fel de efort, nici fizic, nici psihic, rămâi doar tu şi culoarea, sunetul şi mirosul anotimpului din jur.
Şi iarna aş sta acolo, culcuşită în zăpadă.
O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte.IMG_9206

Cu o singură inimă trăiesc în două vieţi

Afară este cald în noaptea asta! Ce m-am bucurat! Ieri noapte a fost atât de frig că n-am putut sta afară nici cinci minute… deşi mă încotoşmănasem binişor.
Dar mimiţele au vrut în casă, ele sunt oricum mai deştepte. E drept că e cald ca într-o noapte de vară, dar, din când în când, înfiorându-mă, trece printre frunze un vânt rece, cu miros de toamnă.
Deunăzi, pe când ne odihneam împreună cu prietenii în Rai – un loc unde inima se eliberează de minte şi se avântă spre infinit -, discutam, în cuvinte rare şi şoptite, despre Fericire.
Cu gândul numai la mine, am susţinut – exagerând un pic, bineînţeles – că eu sunt fericită continuu de cinci ani! – Pentru o fostă cetăţeană de onoare a iadului, o adevărată performanţă carevasăzică!
M., unul din prieteni, îmi aminteşte însă că barca mea numită „fericire” pluteşte în derivă pe un ocean de lacrimi.
Aşa e!
Oprită la vamă, la graniţa dintre Întuneric şi Lumină, cu o singură inimă trăiesc în două vieţi.

IMG_8239

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

IMG_2818

Ochişorii ei albaştri în ce lume de coşmar stau deschişi?!

Şarpe a vrut afară şi pentru că încă era ameţit de la anestezie, am ieşit împreună cu el ca să-l supraveghez. Numai belele cu motanu ista! Tot timpul păţeşte ceva. E, acum că şi-a revenit, mi-am revenit şi eu şi am chef de glumiţe.
Adevăru-i că mă prefac, nu prea am.
N-am putut sta deloc afară: e frig şi, bonus, în sat răsună maneaua şi urletele de beţie.
Sătui de civilizaţia curentului electric şi-a pungilor de plastic, o să fugim şi de aici, şi-o să ne ascundem într-o peşteră neştiută nici de noi până la urmă!
Ei, mă enervez, mă panichez, dar îmi trece rapid crizeta şi plânsul de mila mea.
În casa de unde se aud zgomotele respective locuiesc trei fetiţe împreună cu părinţii. Trişti copii!
Cea mijlocie – nouă ani, este cea care anul trecut mi-a zis că n-a găsit nimic frumos în viaţa asta…
Făcându-mi-se ruşine de mofturile mele, mă gândesc la cea mică, de patru ani: ce-o fi făcând ea acum oare?! Ochişorii ei albaştri şi mari – două oceane în care te poţi scufunda, în ce lume de coşmar stau deschişi?!

IMG_0212

Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

Plouă. M-am tot fâţâit de colo-colo – ba pe terasa din faţa casei, ba pe cea din spate, căutând locul perfect pentru a privi cu lanterna ploaia faţă către faţă… şi fără să mă ud, normal! Mda, cel mai frumos este pe terasa din spate, unde apa se scurge în cascadă de pe copertină şi pot să fac să strălucească stropii de sus până jos!
M-am băbit groaznic în ultimul an! Eheei, în anii trecuţi abia aşteptam să mă arunc în ploaie, să ţopăi prin curte în plină furtună! Acum a fost suficient să mă umezesc de la vapori şi spiritu-mi, neputincios şi delicat, s-a declarat învins înainte de a fi luptat! Aşa că, de frica durerilor de oase, m-am refugiat în casă, lângă mimiţele lu mama, pe păturica electrică cea fermecată! Abia mai am loc şi eu pe un colţ, restul e ocupat de: Muscă, Gogo şi Şarpe… Milka-i la vânătoare, normal!
Regrete?! Deşi n-ar trebui, totuşi am! Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

IMG_9135

O zi, altă zi…

Unsprezece grade… adică frig! Da, frig, e-adevărat, dar pe stele cine să le privească în noaptea asta?! Dar cântec de privighetori cine să asculte?! NOU! OFERTĂ! Acompaniate şi de greieri din această seară! Aşa că… m-am încotoşmănat bine şi m-am odihnit sub cer.
De unde vine ura, cum creşte?! Se hrăneşte cumva cu sufletul meu, micşorându-l până devine umbră – umbra mea?! Iar la sfârşitul zilei, nemaifiind eu, cea întreagă, din Dragoste trimisă-n viaţă, la Ea mă voi putea întoarce, prin poarta Ei voi mai putea intra?

IMG_8354

Plouă şi este cald. Aşa că m-am împins cu Şarpe pentru un colţişor pe masa de pe terasa din faţă. Ascultam cum se scurg şiroaiele de apă prin burlan şi priveam frunzele gutuiului aplecându-se şi apoi vibrând după ce le destabiliza o picătură mai mare…
… aş fi vrut să existe un cuvânt miraculos – tot îl caut prin buzunarele Inimii Lumii create prin Cuvânt -, un cuvânt care scris, şoptit, cântat, gemut, ţipat, să poată dezlănţui vindecarea, să poată trezi într-o clipă…
Dar, terfelite de guri mincinoase, cuvintele şi-au pierdut demult puterea de-a înfăptui miracole.

IMG_8576

 

 

„De Paşte vine mama acasă!”

Azi a bătut vântul şi a nins cu petale. Ce repede s-au dus florile corcoduşului anul ăsta! Prea repede! Nici n-am apucat să mă dezmeticesc bine, să mă bucur sănătos de ele… Oricum niciodată nu-s mulţumită! Un milion… un catralion de ani de primăvară nu mi-ar ajunge mie, aşa-s de nesătulă! Mă rog, mai sunt copaci care acum înfloresc: prunii…, vişinii…, merii…, părul…
Un băieţel de patru ani a cărui mamă a plecat din ţară de doi ani fără să se mai întoarcă niciodată, cum mă vede pe uliţă, vine în fuga mare la mine şi-mi spune cu ochii plini de speranţă de fiecare dată: “Ştii, tanti Mădălina, mama vine acasă de Crăciun!”, dacă suntem în perioada de dinainte de Crăciun sau, cum e acum, înainte de Paşte: “Tanti Mădălina, tanti Mădălina, de Paşte vine mama acasă!” Simţind până în centrul inimii mele, ca un cuţit răsucindu-se, durerea dorului din glasul lui, mi se face ruşine.

IMG_4218