Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384

Reclame

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg.

E agitaţie mare în noaptea asta: motanul Şarpe a intrat şi a ieşit de vreo nuştiucâteori, pisica Milka la fel; căţeii Romică şi Bursuc latră de o oră cu câte o pauză de două-trei minute între reprize… De zece ori am ieşit afară să verific dacă nu este vreun hoţ ascuns pe undeva… Normal că nu era: latră toţi câinii din sat şi se simt obligaţi să latre şi ei!
Deşi e frig – sau poate nu-i chiar aşa de frig, poate-s eu înfrigurată -, am stat olecuţă cu ochii pierduţi în adâncul negru al cerului… doar câteva stele tremurau odată cu mine!
Azi, pentru că a fost Soare şi un picuţ mai cald, am fost la pădure la ghiocei, dar în alt loc decât cel de ultima oară. Nu poţi zice că o parte a grădinii raiului este mai frumoasă decât alta, dar acolo susură şi şerpuieşte un pârâu…
Sporovăind cu Sebi, stăteam pe burtă şi făceam poze cu ghiocei şi viorele în prim plan, în plan secund fiind apa care strălucea atinsă de razele Soarelui… când ochiul cu care priveam prin aparat a fost izbit de o sticlă de plastic aruncată chiar acolo, în apă, în mijlocul Minunii!
M-a lovit şi m-a durut.
Şi m-am simţit neputincioasă…
Pădurea este plină de gunoaie, la fel şi satul. Sunt prea multe, nu mai facem faţă. Anii trecuţi, în fiecare primăvară, ne luam sacii în spinare şi porneam la adunat gunoaiele de pe strada noastră. Umpleam câţiva saci pe care-i ducea Sebi la tomberoanele din drumul lui spre oaş.
Mă rog.
Tot azi, după ce ne întorsesem de la pădure, au apărut copiii la poartă „să mă ceară la joacă”. Le-am zis că nu pot să ies pentru că aveam treabă şi le-am împărţit bomboane – de data asta am reuşit să nu le mai mănânc noaptea, pe furiş.
De câte ori le ofer ceva ambalat, dar mai ales când vin cum au venit azi şi copii mai mici, pe care nu i-am pisat încă îndeajuns, le ţin cuvântarea obişnuită:
„ Copii, dar nu aruncaţi hârtiuţa pe stradă, da?! O puneţi în buzunar şi o duceţi la coşul de gunoi de la voi de acasă. Că mă supăr pe voi dacă le văd pe jos!”, şi la sfârşit, cu o privire cât pot eu de caraghios rea: „şi să ştiţi că-i spun lui Sebi să nu vă mai aducă NICIODATĂ bomboane!”
Eh, iar latră zănaticii ăia doi, ia să mă duc să mai verific ce-i pe-afară!
Acolo, în pădure, am văzut cum sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg. M-am simţit atât de vinovată… şi mi-a fost atât de ruşine!

IMG_6924

Cerul stă culcat pe pământ (din august 2013)

De trei nopţi îmi iau scăunelul şi mă duc în grădină să privesc ploaia de stele.
Aici cerul stă culcat pe pământ şi dacă întinzi palma deschisă este foarte posibil să-ţi pice în ea o stea!
Când stăteam la oraş simţeam lipsa cerului ca pe-o boală…
El era la locul lui, bineînţeles, dar ziua mă apăsa, niciodată întreg, ci tăiat, lipit, iar tăiat, fragmentat la infinit de mari cuburi gri; iar noaptea, când aerul otrăvit devenea vizibil, ceţos – alburiu, ca o pastă care te înconjura din toate părţile, cerul nu se mai vedea deloc.
Eram doar o umbră devoratoare în labirintul umbrelor.

IMG_9598

Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta!

Din cauză de „libertate-libertate dar cu punga goală-goală”, se întâmplă ca uneori să uităm de ce ne-am mutat din oraşul – ucigaşul tocmai în Paradis. Şi tare-i trist… tocmai atunci trece prin noi, fără să-i gustăm dulceaţa, o clipă fericită şi lungă cât o viaţă.
Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta! Şi câtă linişte Vie!
Tot Cerul, ţinut pe crengi de nucul de la poartă, străluceşte împodobit cu stele!

IMG_3936

De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre (din octombrie)

Brrr… ce pişcă frigul afară! Şi-mi bate vântul copacii din curte de-i face să urle, săracii! Până dimineaţă or să rămână goi, despuiaţi complet de frunze.
De frig ce s-a făcut dintr-odată, eu, Sebi şi cele patru mâţe am stat închişi în casă toată ziua. Zăpăciţi, luaţi pe nepregătite de aglomeraţia de suflete într-un spaţiu atât de mic, am fost toţi morocănoşi şi am avut nervi! Da, toţi!
Cel mai agitat a fost Şarpe, care a priceput foarte greu că nu-i de stat afară, dar s-a lămurit până la urmă, asta după ce i-am fost uşieri prompţi întreaga zi. Milka este mai puţin friguroasă, ne-a chinuit doar de câteva ori cu ieşirile şi intrările ei. Mă rog, pisica-i pisică şi-i deasupra noastră! N-am niciun drept să mă plâng.
Colac peste pupăză, eu şi Sebi ne-am burzuluit între noi – ca şi cum vremea asta urâtă ne-a scos şi nouă întunericul din suflete.
Dar nu pe el sunt supărată, ci pe mine, pe dracii mei care-mi zburdă prin cap şi nu mă lasă să fiu înţelegătoare, calmă, blândă. La pricină de sfadă, hop şi eu cu monştrii din mine!
Eh, dar, din fericire, au trecut repede toate… încet-încet, s-au domolit pe rând, mândra babă idealistă şi orgoliosul moş realist.
De frica frigului de afară, fugim în încălzite case.
De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre.

IMG_1457 copy

Adevărata casă (din septembrie)

Curăţat de praful secetei din ultima lună după ploaia de ieri, cerul nopţii este limpede şi adânc… cu capul lăsat pe spate am privit stelele strălucind.
Am ameţit, am îngheţat, Milka se freca de picioarele mele şi miorlăia dulce, catifelat, dar insistent că vrea înăuntru… aşa că am intrat amândouă la căldurică.
Doar în casa bunicii care m-a crescut era la fel de cald când intram zgribulită după ce stăteam lacomă până târziu afară, la joacă!
În câte case fără suflet m-am pripăşit în viaţă! Case reci, triste – colivii în care muream.
Nu ştiam pe atunci că adevărata casă este în sufletul omului … şi că doar frumuseţa din mine poate crea pe pământ locul pe care să-l numesc acasă.

IMG_8728

Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

IMG_2751

Clipa trecea atât de frumos!

Am stat prea puţin afară în noaptea asta!
Acoperit de-o pătura de nori, pământul şi-a păstrat căldura, aşa că vremea ar fi fost numai bună pentru o şedere mai lungă în hamac – că acuş-acuş vine frigul şi-o să stau numai în casă luni de zile! – dar întunericul era atât de dens încât mă apăsa şi parcă nu mai puteam să respir. De obicei nu mă tem de bezna nopţii… este suficient să văd o singură stea şi, luminată, dezvăluită, până în străfundul ei, fuge toată frica din mine. Daracumnueranicimăcarostea!

După cele povestite mai sus, am luat hotărârea că ar trebui totuşi să încerc să mai stau afară, sperând că voi putea să îmi ignor spaima… Şi am reuşit!
Adevăratu-i că am cam trişat un pic: am aprins câte o lumânare la fiecare fereastră din casă.
Stând în hamac, scufundată în întunericul cel mai negru, priveam cum pâlpâie roşu-galben caldele lumini prin geamuri…
Şi n-am mai simţit nicio frică, nicio durere nu m-a închis în trup!
În lume era atâta pace! Clipa trecea atât de frumos!

IMG_9884

Nu-i totul pierdut

Şi azi e mohorât cerul şi plouă subţire şi des… dar nu-i trist.
Azi-noapte iar m-am dat cu nava Ienterprise prin spaţiu! Cu lanterna de cap aprinsă, am stat în mijlocul curţii şi m-am uitat direct spre cerul din care cădeau cu viteză stropi fini şi deşi de ploaie.
Nu sunt sigură de mine, n-am fost niciodată, căci nu-mi ştiu umbra – răul ce-mi poate spulbera iluzia gândurilor bune într-o clipă. Ce monstru perfid se ascunde în el, cine poate şti!
Când iese răul târându-se la suprafaţă dintr-o gaură negră a sufletului şi mă surprind urând ceva, pe cineva, la o adică urând întreaga omenire… îmi dispar instantaneu toate părerile bune pe care le am despre mine.
Dar nu-i totul pierdut, cât sunt vie şi pot să aleg, nu sunt definitiv condamnată…

IMG_9160