Aud și înțeleg dorul lor

S-a dat startul la foiala de noapte pe timp friguros, iar eu sunt din nou ușierul mimițelor: intră Șarpe, iese Milka; intră Milka rebegită și plouată, iese Șarpe încălzit, cu dor de ducă…
Aș fi ieșit și eu, dar e un frig!
Lasă, lasă, că stau bine și în casă, pe ouăle mele!
În seara asta am făcut un pui de foc în sobă și încă este cald. Cald și bine. Strugurii tămâioși de pe masă parfumează odaia.

OF!
Am aprins o lumânare și mă gândesc cu dragoste la prietenii noștri pribegi prin lume…
… de departe, fără lacrimi, fără cuvinte, aud și înțeleg dorul lor.

IMG_2009

Reclame

Pomul Vieții sclipea încărcat de fructe-stele!

Curajoasă, mi-am luat scăunelul și m-am postat în curtea mare ca să privesc mai bine în noaptea înstelată. Dar curtea mare e mare… și neîngrădită, așa că nu am putut să mă desfac de trup pe deplin. Tot timpul am stat cu frică să nu vină vreun câine, vreo vulpe sau cine mai știe cine! Știam că nu se va întâmpla nimic, dar așa-i omul: în întuneric, plin de spaime.
E drept că strașnic mă mai păzeau Bursuc și Romică, care lătrau alergând de jur-împrejurul meu, și speriindu-mă, bineînțeles, și mai tare.
Am renunțat la aventură, și m-am refugiat în hamac, sub corcoduș.
Însuflețit de duhul ce privea prin ochii mei, Pomul Vieții sclipea încărcat de fructe-stele!

Doar când mi-e fruntea plecată și genunchii îngropați în pământul uscat, inima mea se înalță ca să atingă cerul.

IMG_7707

Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.

Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.

Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

IMG_5970

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112

Punct ipocrit şi rău ce sunt, ce caut eu în catedrala asta?!

Cald, senin, s-a stins şi „electrica” pe uliţă… bleah, lumină hrăpăreaţă, care orbeşte… aşa că am stat pe butucul din mijlocul curţii şi am privit cu lăcomie cerul. Mi-era atât de dor de el!
De sus, de jur împrejur, potop de Stele în noaptea asta! Atât de frumos, atâta măreţie, încât aproape nici să respir nu mai voiam de frică să nu pierd cumva, din neatenţie, o clipă.
Punct ipocrit şi rău ce sunt, ce caut eu în catedrala asta?!

IMG_7700

Sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg.

E agitaţie mare în noaptea asta: motanul Şarpe a intrat şi a ieşit de vreo nuştiucâteori, pisica Milka la fel; căţeii Romică şi Bursuc latră de o oră cu câte o pauză de două-trei minute între reprize… De zece ori am ieşit afară să verific dacă nu este vreun hoţ ascuns pe undeva… Normal că nu era: latră toţi câinii din sat şi se simt obligaţi să latre şi ei!
Deşi e frig – sau poate nu-i chiar aşa de frig, poate-s eu înfrigurată -, am stat olecuţă cu ochii pierduţi în adâncul negru al cerului… doar câteva stele tremurau odată cu mine!
Azi, pentru că a fost Soare şi un picuţ mai cald, am fost la pădure la ghiocei, dar în alt loc decât cel de ultima oară. Nu poţi zice că o parte a grădinii raiului este mai frumoasă decât alta, dar acolo susură şi şerpuieşte un pârâu…
Sporovăind cu Sebi, stăteam pe burtă şi făceam poze cu ghiocei şi viorele în prim plan, în plan secund fiind apa care strălucea atinsă de razele Soarelui… când ochiul cu care priveam prin aparat a fost izbit de o sticlă de plastic aruncată chiar acolo, în apă, în mijlocul Minunii!
M-a lovit şi m-a durut.
Şi m-am simţit neputincioasă…
Pădurea este plină de gunoaie, la fel şi satul. Sunt prea multe, nu mai facem faţă. Anii trecuţi, în fiecare primăvară, ne luam sacii în spinare şi porneam la adunat gunoaiele de pe strada noastră. Umpleam câţiva saci pe care-i ducea Sebi la tomberoanele din drumul lui spre oaş.
Mă rog.
Tot azi, după ce ne întorsesem de la pădure, au apărut copiii la poartă „să mă ceară la joacă”. Le-am zis că nu pot să ies pentru că aveam treabă şi le-am împărţit bomboane – de data asta am reuşit să nu le mai mănânc noaptea, pe furiş.
De câte ori le ofer ceva ambalat, dar mai ales când vin cum au venit azi şi copii mai mici, pe care nu i-am pisat încă îndeajuns, le ţin cuvântarea obişnuită:
„ Copii, dar nu aruncaţi hârtiuţa pe stradă, da?! O puneţi în buzunar şi o duceţi la coşul de gunoi de la voi de acasă. Că mă supăr pe voi dacă le văd pe jos!”, şi la sfârşit, cu o privire cât pot eu de caraghios rea: „şi să ştiţi că-i spun lui Sebi să nu vă mai aducă NICIODATĂ bomboane!”
Eh, iar latră zănaticii ăia doi, ia să mă duc să mai verific ce-i pe-afară!
Acolo, în pădure, am văzut cum sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg. M-am simţit atât de vinovată… şi mi-a fost atât de ruşine!

IMG_6924