În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Reclame

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.

Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.

Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

IMG_5970

Ce pace eternă s-ar naşte

Plouă, e frig şi bate vântul… de-atâta timp este urât că-mi pare că soarele nu o să mai apară niciodată, că primăvara nu o să mai vină…
Miţele mimiţele n-au nicio problemă cu vremea, ar fi vrut ele să zburde pe afară, dar dacă nu se poate, nu se poate şi basta; s-au culcuşit şi dorm cu spor! Şi Sebi la fel!
Ce pace eternă s-ar naşte dacă toţi, dintr-odată, am fi loviţi de-aceeaşi suferinţă pe care o creăm.

IMG_8473

Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta!

Din cauză de „libertate-libertate dar cu punga goală-goală”, se întâmplă ca uneori să uităm de ce ne-am mutat din oraşul – ucigaşul tocmai în Paradis. Şi tare-i trist… tocmai atunci trece prin noi, fără să-i gustăm dulceaţa, o clipă fericită şi lungă cât o viaţă.
Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta! Şi câtă linişte Vie!
Tot Cerul, ţinut pe crengi de nucul de la poartă, străluceşte împodobit cu stele!

IMG_3936

De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre (din octombrie)

Brrr… ce pişcă frigul afară! Şi-mi bate vântul copacii din curte de-i face să urle, săracii! Până dimineaţă or să rămână goi, despuiaţi complet de frunze.
De frig ce s-a făcut dintr-odată, eu, Sebi şi cele patru mâţe am stat închişi în casă toată ziua. Zăpăciţi, luaţi pe nepregătite de aglomeraţia de suflete într-un spaţiu atât de mic, am fost toţi morocănoşi şi am avut nervi! Da, toţi!
Cel mai agitat a fost Şarpe, care a priceput foarte greu că nu-i de stat afară, dar s-a lămurit până la urmă, asta după ce i-am fost uşieri prompţi întreaga zi. Milka este mai puţin friguroasă, ne-a chinuit doar de câteva ori cu ieşirile şi intrările ei. Mă rog, pisica-i pisică şi-i deasupra noastră! N-am niciun drept să mă plâng.
Colac peste pupăză, eu şi Sebi ne-am burzuluit între noi – ca şi cum vremea asta urâtă ne-a scos şi nouă întunericul din suflete.
Dar nu pe el sunt supărată, ci pe mine, pe dracii mei care-mi zburdă prin cap şi nu mă lasă să fiu înţelegătoare, calmă, blândă. La pricină de sfadă, hop şi eu cu monştrii din mine!
Eh, dar, din fericire, au trecut repede toate… încet-încet, s-au domolit pe rând, mândra babă idealistă şi orgoliosul moş realist.
De frica frigului de afară, fugim în încălzite case.
De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre.

IMG_1457 copy

Adevărata casă (din septembrie)

Curăţat de praful secetei din ultima lună după ploaia de ieri, cerul nopţii este limpede şi adânc… cu capul lăsat pe spate am privit stelele strălucind.
Am ameţit, am îngheţat, Milka se freca de picioarele mele şi miorlăia dulce, catifelat, dar insistent că vrea înăuntru… aşa că am intrat amândouă la căldurică.
Doar în casa bunicii care m-a crescut era la fel de cald când intram zgribulită după ce stăteam lacomă până târziu afară, la joacă!
În câte case fără suflet m-am pripăşit în viaţă! Case reci, triste – colivii în care muream.
Nu ştiam pe atunci că adevărata casă este în sufletul omului … şi că doar frumuseţa din mine poate crea pe pământ locul pe care să-l numesc acasă.

IMG_8728

Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

IMG_2751

Cu o singură inimă trăiesc în două vieţi

Afară este cald în noaptea asta! Ce m-am bucurat! Ieri noapte a fost atât de frig că n-am putut sta afară nici cinci minute… deşi mă încotoşmănasem binişor.
Dar mimiţele au vrut în casă, ele sunt oricum mai deştepte. E drept că e cald ca într-o noapte de vară, dar, din când în când, înfiorându-mă, trece printre frunze un vânt rece, cu miros de toamnă.
Deunăzi, pe când ne odihneam împreună cu prietenii în Rai – un loc unde inima se eliberează de minte şi se avântă spre infinit -, discutam, în cuvinte rare şi şoptite, despre Fericire.
Cu gândul numai la mine, am susţinut – exagerând un pic, bineînţeles – că eu sunt fericită continuu de cinci ani! – Pentru o fostă cetăţeană de onoare a iadului, o adevărată performanţă carevasăzică!
M., unul din prieteni, îmi aminteşte însă că barca mea numită „fericire” pluteşte în derivă pe un ocean de lacrimi.
Aşa e!
Oprită la vamă, la graniţa dintre Întuneric şi Lumină, cu o singură inimă trăiesc în două vieţi.

IMG_8239