Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Anunțuri

În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Într-o altă zi de sfârșit de septembrie…

Înarmată bine împotriva dușmanului Frig cu: două pături, două halate groase, sac de dormit, bașca ”zece cojoace” pe mine, m-am instalat în hamac și m-am dizolvat în noapte.
Pare simplu și frumos, dar n-a fost deloc așa!
Până m-am vârât în sac, până am aranjat păturile pe mine, ursul galben de pluș ca pernă și mi-am găsit o poziție cât de cât acceptabilă, m-am zbătut ca peștele în plasă! La sfârșit, ostenită, am stins lanterna de cap și am oftat ușurată că pot să-mi trag sufletul…
… și apoi m-am îmbrăcat în rochie de catifea neagră înțesată cu diamante.

Azi a fost zi de ”creat” zacusca, și Vai!, și ”Ptiu, ptiu”, ce zvârlugă de fată am mai fost!
Cartierul general a fost pe terasa din spate, acolo s-au sacrificat legumele!
Cunoscându-mă câtă nepoftă de muncă fizică am în general, și pentru că nu voiam să mă pună păcatul să fiu nervoasă, m-am ținut sub observație pe durata întregii operațiuni.
La final, mirată, am constatat că am spălat, curățat, tocat, tăiat vinetele, ardeii, roșiile surâzând încontinuu.
Eee, dar cum să nu fi fost fericită, când razele soarelui de sfârșit de septembrie îndulceau lumea și-mi încălzeau sufletul, iar învinsele din palmele mele miroseau a belșug?!
Cu umilă speranță, șoptesc nopții o atât de meschină dorință:
Într-o seară de iarnă, eu și Sebi, lenevind lângă soba fierbinte, cu mimițele dormind duse, lungite pe paturi, să întindem o zi caldă, parfumată, aurie de septembrie pe felii subțiri de pâine prăjită!

Preț de-o clipă, atât cât să mă facă să tremur, gândul meu s-a întors în trecut, aspirat într-o altă zi de sfârșit de septembrie, la fel de caldă și de blând luminoasă ca și cea de azi.
Treceam în clasa a cincea. Aproape plângând, mă întorceam de la școală:
cu o săptâmână înainte, la ora aceea, îmi înmormântasem copilăria în mormântul tatălui meu.

IMG_1420

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat

Deși afară e răcoare, stau cu ușa deschisă ca să ascult greierii… tare dor o să-mi mai fie la iarnă după cântecul lor.
Azi mi-a fost sufletul greu, abia l-am târât după mine.

Ieri ne programasem ca azi să culegem strugurii din via amicului nostru, dar cățelușului Romică i-a intrat ceva în ochi și Sebi a plecat de urgență cu el la doctor la oraș. A rămas ca eu să strâng ”cât oi putea” din bolta de pe terasă, dar după o oră și jumătate obosisem deja fără să fi cules mai nimic! Munca-i grea, efortul mare, iar eu nesimțit de grasă!
Deși la capătul puterilor, ca să adun ciorchinii imenși ce atârnau deasupra mea ca niște întunecate candelabre, m-am cocoțat pe prispă și tot balansându-mă înainte-înapoi în dans de balenă sinucigașă -, mă întindeam disperată după ei. Bineînțeles că până la urmă am amețit și era să cad.
Dar tot nu m-am dat bătută! Încrâncenată, m-am agățat de strugurele cel mai mare și aflat cel mai sus când, fulgerător, m-a înțepat o viespe de buricele degetului! Bine mi-a făcut!
Barză așezată bine-n cuib, satul îl priveam de sus!

Am fost la cules de struguri în cea mai adevărată și frumoasă poveste: cea a clipelor care rămân veșnice.
În curtea prietenului nostru intri pe o poartă de lemn care scărțâie melodios într-o grădină cu mulți copăcei printre care se unduiesc valurile verzi ale ierbii înalte.
Ca o ștrengăriță, prin luminișurile din bolta de viță de vie care o ascund, soarelui de toamnă i se arată casa: o domnișoară micuță și albă, cu ușile și tocurile ferestrelor vopsite cochet în albastru.
Cerul de peruzea se furișa printre frunzele verziigalbeneroșii ale boltei de viță și imaginea reflectată în geamuri era ca paleta de culori a unui mare artist.
Tăindu-le codițele, strugurii negrii, mari și grei, se lăsau cuprinși în palmele mele…
Când era să cad, m-am răsucit cu fața către casă și am tresărit când m-a privit ostilă, oglindindu-se-n fereastră, o străină încruntată.

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat, aruncată aproape moartă la țărm de un vis urât…
Dar ce pot să-mi fac? E numai și numai vina mea!
Cu inima nepregătită îndeajuns, cu mintea neatentă și superficială, am deschis prea larg ușile și ferestrele sufletului casei mele și n-am observat cum, lăudându-mă și dându-mi întotdeauna dreptate, monstrul pe care-l credeam înger, s-a strecurat perfid înăuntru și s-a făcut stăpân.

IMG_0568

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

În oglindă

Din cauza căldurii sufocante, de nu mai știu cât timp, mult în orice caz, n-am mai fost la slujbă, la locurile noastre de rugăciune din Biserica-Pădure. De frica zăpușelii, ziua am stat închiși în casă ca-n toiul iernii.
(Ce-i drept, îi drept! Vara, în casa asta este o răcoare dulce, adormitoare, ca și cum prin camere ar trece înainte-înapoi, în zbor, o aripă leneșă de pasăre uriașă.)
Dar azi, pentru că s-a răcorit puțin, am pornit vioi în drumeție.
O oră cred că a durat toată aventura, dar am acum niște dureri de picioare de parcă am escaladat Chomolungma!

Am ieșit afară doar ca să-i dau să pape lui Romică…
Dar era prea frumos ca să nu ”profit”! Înfășată în pături ca o mumie – de, acum e prea frig! -, am privit din hamacul de sub Pomul Vieții cum urca pe cer o Lună subțirică. Un arici pășea pe iarba uscată…

Uneori prea mă fandosesc cu năcazurile mele trecute, prezente și viitoare, prea nemulțumită par a fi de soarta mea, prea mă văicăresc…
Ha, și-acum tot asta fac!
Dezaprobator săltând dintr-o sprânceană, privesc prin mine și zâmbesc acru: babă caraghioasă ce sunt!

IMG_9901

Prinsă în tristețea lumii

Toată ziua, prin arșița de infern, mi-am târât prin lume, legată cu lanțuri, inima ca pe-un bolovan. Prinsă în tristețea lumii, am murit împreună cu acel copil sirian ce părea că doarme, purtat de valuri la mal.

Pentru ultima oară probabil anul acesta, am stat și am privit cerul nopții întinsă comod în patul regesc din mijlocul curții.
O turmă de norișori subțiri, transparenți, a trecut încet-încet peste profilul Lunii.
Și privind adânc în adâncul cerului, departe, departe de mine, printre lacrimi, am văzut cum lipsa compasiunii omului pângărește frumusețea lumii.

Mă zbăteam, voiam să mă înalț, să zbor, să dansez râzând sărind pe raze de lună!
Dar speriată de umbrele înfricoșătoare ale urii, nu puteam.
Și-atunci, împinsă blând, învingătoare am căzut în genunchi…

IMG_9334

Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725

Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384