Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!

Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!

Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!

De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

IMG_8239

Anunțuri

… nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.

S-a stins cam demultişor focul în sobă şi mi s-a făcut frig. Aş fi vrut să-mi pun pe mine cămaşa de la pijama, dar pisisica Gogoaşă doarme fericită pe ea, ghemuită în cute ca într-un cuib. În somnul ei inocent e atâta pace, încât mi-am retras ruşinată mâna întinsă, profund scârbită de lipsa mea de respect.

Ca un cadou în plus de la Moşul cel Bun şi Drept faţă de nazurile perfidei sinuzite, de două zile mă lupt şi cu un junghi intercostal aproape paralizant.
Cu vreo faptă rea negândită, cu vreun gând bun neînfăptuit, trebuie că am greşit de nu-mi mai dau timp liber belelele în ultima săptămână. Prea ocupată cu înzorzonatul casei pentru Sărbători, hipnotizată de luminiţele pâlpâitoare de la ferestre, nu am găsit puterea de a sta măcar o clipă de vorbă cu mine. Însă n-am nici cea mai mică îndoială că, foarte curând, se va ivi şi momentul acela purificator…
Căci, disperată cum sunt după raiul creat din Iubire, nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.
IMG_7817

Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Ca domnişoara Gogo să şadă în coşuleţul de pe masă cât mai confortabil, a trebuit să scot tot ce ţineam în el ca să ne fie la îndemână: telecomenzi, suporturi de pahare, mă rog, toate obiectele pentru care era menit. Tot s-a foit biata pisicuţă de colo-colo, ţăcănind cu gheruţele-i neretractile pe podea, negăsindu-şi nicăieri locul, până am priceput, slugă idioată ce sunt, care-i e dorinţa. Acum e mulţumită, stă în coşuleţ şi se spală tacticoasă peste tot. În plan secund, pe canapeaua lipită de masă, doarme lungit măreţul motan Şarpe cel Şchiop.

Ca să nu afum mimiţele nevinovate, am ieşit să duhănesc în pragul uşii. Trăgeam din ţigară şi mă uitam la stele. Limpede şi îngheţat e cerul în noaptea asta!
Mare şnapan îl mai consideram pe Moş Crăciunul ăsta când eram copil. E drept că în obiecte a fost exagerat de darnic întotdeauna, dar, fusesem cuminte, de ce nu înţelegea ce-mi doream cu adevărat, ce rugăciune îi tot şoptea un an întreg inimioara mea?!
Când eram încă prunc, părinţii mei au divorţat şi mi-au spart lumea în două, însă, pui norocos azvârlit dintr-un cuib prăbuşit, am nimerit în braţele moi şi calde ale bunicii. Cât am fost în grija ei, dragostea nu mi-a lipsit… nemernică aş fi să zic vreodată asta!
Pauză
Şarpe vrea mâncare!

Tatăl meu locuia în oraşul vecin, dar mulţi ani a avut interdicţie să vină să mă vadă, iar eu, cu mintea mea curată, de copil, nu înţelegeam cu niciun chip ce invenţie diabolică ar putea să îl ţină departe de mine.
În fiecare an de Crăciun, ca să compenseze cumva absenţa lui, îmi trimitea cele mai mari şi mai frumoase păpuşi… Cu ce zâmbet trist şi dezamăgit le luam în braţe trupurile reci de plastic, ce priviri îngheţate aveau ochii lor de sticlă… nu-mi plăceau, mie mi-era dor de tata!
Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Pauză. Foială.

În casa bunicilor, în seara de ajun, după ce bradul era ornat şi lumânărelele prinse în el străluceau în globuri feeric, mâncam cozonac cu nucă, cântam colinde cu bunica şi aşteptam să vină Moş Crăciun.
Un vecin al bunicilor, tare drag mie, se deghiza în Moş, şi, cu sacul greu în spinare, suna la uşă.
Crescând, cu timpul nu mi-a mai păsat deloc ce cadouri voi descoperi în sac. Dar totuşi, când venea momentul sosirii Moşului şi auzeam soneria, tresăream, mă înroşeam toată, inima îmi bătea cu putere … poate-poate, în acel an, înconjuraţi de plete şi barbă din vată, ochii lui Moş Crăciun, zâmbind ştrengăreşte, vor fi ochii căprui ai lui tata!

IMG_7447

 

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

Azi am fost la locul de închinare din Biserica-Pădure…
După prânz, fără să ne mai tocmim că ne plouă, nu ne plouă, deși cerul era mohorât, am plecat viteji de-acasă!
Tot drumul, stropi fini, obraznici, ne-au ciupit fețele, ne-au intrat în ochi, mi-au udat aparatul de fotografiat… dar până la urmă nu ne-au făcut niciun rău – ceața din pădure s-a jucat cu noi ”de-a ploaia”!
Ploaia adevărată s-a pornit abia când ne-am întors acasă. Și nici acum nu s-a oprit…

Intermezzo
Șarpe vrut afară, Milka vrut în casă, Șarpe văzut că afară plouă, Șarpe vrut înapoi în casă.
Gogo la pipi.
Mângâiat Romică, mângâiat Bursuc gelos.
Plouă și e foarte cald. Ca să nu mă mai foiască mițele și să și ascult, adulmec ploaia, am lăsat ușa de la intrare întredeschisă. Proastă idee!
Milka a intrat în casă miorlăind și mi-a depus la picioare un șoricel mort. Săracul!
Dat afară și Milka și șoarecu ei! Închis ușa rapid!

De când am ieșit din timp mutându-ne aici, în fiecare an la sfârșitul lui octombrie fac un fel de inventar al ”averii” mele…
… îmbrăcată în zdrențe, azi am intrat în inima pădurii și am strâns avidă la piept clipe aurii, mirosind a frunze ude – Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

IMG_3176

În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Leneșă, răsfățată, rea

De câteva ore plouă năvalnic, des, cu stropi mari și grei. Pe acoperiș aleargă herghelii de cai nebuni și, călcată de copitele lor, apa se scurge de pe casă în cascade.
Motanul Șarpe este foarte derutat de vremea câinoasă ce s-a pornit de două zile: iese-intră, intră-iese. Tocmai ce i-am dat drumul afară. Grijulie – vai!, să nu se ude sărăcuțul băiețel -, l-am urmărit cum ocolește scârbit toate bălțile și se urcă tacticos pe masa de pe terasa din față. Țeapăn, vigilent, cu urechile ciulite, pândește întunericul.

De rușine că sunt prea nervoasă fără motiv, m-am cam evitat în ultima perioadă, n-am mai stat de vorbă cu mine.
Leneșă, răsfățată, rea, nu ascult de vorbă bună, trebuie să mă trag de urechi, să dau cu mine de pământ.
Ca să încerc să pun lucrurile la punct, în noaptea asta am închis calculatorul și, la lumina lumânărilor, în zgomot de potop, mi-am dat foc la coroana din carton și la aripile din hârtie.

IMG_2111

Aud și înțeleg dorul lor

S-a dat startul la foiala de noapte pe timp friguros, iar eu sunt din nou ușierul mimițelor: intră Șarpe, iese Milka; intră Milka rebegită și plouată, iese Șarpe încălzit, cu dor de ducă…
Aș fi ieșit și eu, dar e un frig!
Lasă, lasă, că stau bine și în casă, pe ouăle mele!
În seara asta am făcut un pui de foc în sobă și încă este cald. Cald și bine. Strugurii tămâioși de pe masă parfumează odaia.

OF!
Am aprins o lumânare și mă gândesc cu dragoste la prietenii noștri pribegi prin lume…
… de departe, fără lacrimi, fără cuvinte, aud și înțeleg dorul lor.

IMG_2009

Stropi mărunți de tristețe și otravă

Brr… frig afară. Frig și ceață.
Durerea de oase mă cocârjează, amintindu-mi să-mi cobor privirea ațintită spre ceruri, să mă mai oglindesc și în lut!
Dar, inconștientă creatură ce sunt, dârdâind, mi-am luat inima-n dinți și am stat preț de-o visare afară, în hamac.
Din cauza umezelii, difuz luminat de razele Lunii, am văzut cum văzduhul a devenit fluid fosforescent… Liniște… nicio pală de vânt care să smotocească frunzele, să le facă să râdă, doar din când în când, un greiere nebun cânta răgușit. Pe deasupra mea a trecut țipând o cucuvea… mititica mamei, sărăcuța de ea!

Povestea e mai lungă și mai complicată, n-are rost s-o înșir pe toată, dar tare tâmpită a fost săptămâna asta!
Eh, îmbătrânim amândoi, și de-acum, la fiecare început de toamnă, ne așteaptă, firesc, câte-un nou beteșug.
Punând capac, trei zile, din cauza vremii foarte urâte, am stat la grămadă cu pisisicile, închiși în casă ca niște trântori.
După atâta vară, fără preaviz înghesuiți împreună cu toate bolile noastre între patru pereți, trist, lung, întunecat, mișcându-se tare greu, ni s-a părut că trece timpul…
Încet-încet, fără să băgăm de seamă, tot ițindu-se încruntat la ferestre, tot bătând enervant în acoperiș, cerul vinețiu ne-a picurat în suflete stropi mărunți de tristețe și otravă. După trei zile de captivitate la comun, bosumflați că greul de-abia acum începe, că primăvara e atât de departe, eram amândoi ursuzi de-a binelea. Peste zece ani cred c-o să ne împungem unul pe altul, mai în glumă mai în serios, cu bastoanele!
Noroc că a patra zi a ieșit Soarele și ne-a mai încălzit inimile… și oasele.

Cred că dintre toate ridurile bătrâneții, cea mai respingătoare este cuta înghețată a acrelii.

IMG_1537