Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Reclame

Îmi vindec inima cu esențe

Am dănțuit în mijlocul curții pe o potecă de lumină – cale din raze de Lună. Am săltat, m-am legănat, m-am îndoit, am învărtit cerul când m-am rotit! Fără muzică, doar pe ritmul de café-concert executat de greieri și de broaște.
Bursuc și Romică au crezut că-i rost de joacă și-au început să se alerge prin curte bezmetici – n-am mai continuat zbânțuiala ca să nu mă împiedic de ei și să-mi frâng gâtul.
Încerc să găsesc o explicație uimirilor mele de copil în fața frumosului! Pofta neostoită de a privi cerul, iarba, frunzele, nesațul cu care miros aerul și florile, atenția cu care ascult șoapta vântului, plânsetul ploi, cântecul păsărilor, nevoia de neoprit de a alinta și smotoci mimițe și căței… de unde atâta Viață nouă în mine?!
După mult timp eliberată din infernul minții – univers gri și rece -, îmi vindec inima cu esențe.

IMG_6708

Dar nu este timpul pierdut…

Ce strălucitor verde luminează după-amiaza asta de duminică! După ploile aprige, aerul s-a scuturat de praf și, încins de razele soarelui, din verdele pământului ies fuioare de aburi.
Sunt bucuroasă! Perechea de rândunele – vecinele noastre gălăgioase și tare dragi – s-a întors la cuib.
Necăjiți am mai fost: nu știm din ce motiv, după o perioadă scurtă de clocit, au renunțat și au dispărut. Nu ne amintim să se fi întâmplat ceva deosebit, Milka n-avea cum să ajungă la ele, noi nu le-am deranjat cu absolut nimic…
Când am văzut că nu mai vin și nu mai vin, după o săptămână, s-a uitat Sebi – cu cea mai mare grijă să nu-l atingă – în cuibul lor: acolo dormeau două oușoare – albe perle de cuib!
Acum s-au întors și-și remobilează căsuța cu puf!

Ce-au mai crescut copiii din sat! Patru dintre fete – să nu le recunosc aproape, adevărate domnișoare! – au terminat deja clasa a opta și urmează să plece la oraș, la liceu.
Știind cât de mult mi-a lipsit când aveam vârsta lor cineva care să-mi ghicească întrebările și-n răspunsurile căruia să cred, îmi pare tare rău că nu am stat mai mult, mai pe îndelete de vorbă cu ele. Dar nu este timpul pierdut…

IMG_6284

Ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos…

Am terminat treburile în casă, în curte. Totul e în ordine. O carte – Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare” – zace pe iarbă, lângă hamac, iar vântul îi răsfiră paginile transformând-o într-un evantai imens.
La Soare este cald, dar la umbră, la ”Locul secret”, unde am pus hamacul, cu vântul ăsta năbădăios este chiar frig. Nu-mi prea vine să stau să citesc.
Faptul că am renunțat la scris atât de devreme, lăsându-mă învinsă aproape fără luptă – din diferite motive, dar cel mai important a fost că n-am vrut să-mi murdăresc sufletul – îl simt ca pe o durere difuză în toată ființa. Mă bântuie un soi de vinovăție, mă simt inutilă, ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos.
Știu, am fost prea mult timp prizoniera suferinței, a bolii ei care-ți răpește toată energia… până și dorința de-a trăi… dar parcă justificarea asta nu-mi mai ajunge.

A început foiala: Milka miorlăie și se învărtește în jurul meu atingându-mă cu coada, semn că vrea să-i dau să mănânce, iar eu, slugă netrebnică ce sunt, stau degeaba la scris!

IMG_6102

Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.

Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.

Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

IMG_5970

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină

La frigul care-i în noaptea asta afară, mă bucur că acum două nopți, când a fost cald, mi-am făcut de cap: întâi m-am culcușit în hamac la ”locul secret” – frunzele, iarba, margaretele erau luminate de Lună și umbrite de alte frunze, de altă iarbă, de alte capete de margarete… iar când adia vântul pe casă, pe mine se pornea danț de umbre de frunze. Apoi m-am mutat pe terasa din spate unde am privit fascinată Luna până ce a apus – corn roșu scufundându-se încet în pădurea de pe munte.
Singurul lucru bun de la incredibilul frig din noaptea asta este că pisisicile s-au retras în casă, pe pătura electrică.
Na, că amintindu-mi, m-a izbit dorul de a revedea margaretele în lumina Lunii! Pauză!

FERICÍRE, fericiri, s. f. Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Sursa: DEX ’09 (2009)
Și stau și mă întreb: oare experții aceștia care dau sfaturi scriind cărți groase despre rețeta fericirii, au fost măcar o clipă, una singură, cu adevărat fericiți?!

IMG_4012

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112