Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Anunțuri

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!

Ies, intru! Pisisicile intră și ies odată cu mine!
Ar fi curată nesimțire din partea mea ca într-o noapte perfectă ca asta să stau tot închisă în casă.
Luna-i măi, măi, aș strânge-o în brațe! – o prinde bine un pic de ceață, îi dă un aer mai misterios -, privighetorile se întrec în triluri, greierașii au intrat și ei în vorbă, o cucuvea își strigă necazul…

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!
Naivă și visătoare cum sunt, eram convinsă că în satul acesta n-au existat niciodată garduri între grădini, că le desenează subtil doar șirurile de pruni, dar Sebi mi-a spus azi că au fost cândva, demult, dar fiind din lemn au putrezit și-au dispărut. Din loc în loc, se mai văd totuși urmele lor: o scândură din care ies cuie ruginite, o bucată de sârmă ghimpată…
Deocamdată este bine: nu mai sunt garduri în sat…

Murind, s-au adunat într-Unul cei care, posedați de frică, atât de inutil le-au înălțat!

IMG_1769

Punct ipocrit şi rău ce sunt, ce caut eu în catedrala asta?!

Cald, senin, s-a stins şi „electrica” pe uliţă… bleah, lumină hrăpăreaţă, care orbeşte… aşa că am stat pe butucul din mijlocul curţii şi am privit cu lăcomie cerul. Mi-era atât de dor de el!
De sus, de jur împrejur, potop de Stele în noaptea asta! Atât de frumos, atâta măreţie, încât aproape nici să respir nu mai voiam de frică să nu pierd cumva, din neatenţie, o clipă.
Punct ipocrit şi rău ce sunt, ce caut eu în catedrala asta?!

IMG_7700

Când unul lut, olar celălalt!

Noroc că a intrat Milka pisica în casă, că altfel iar stăteam în curte până mă albăstream de frig! Pentru că două zile a plouat, am întrerupt activităţile de primăvară: greblat, toaletat pomişori, pus floricele, ş.a.m.d. N-aş zice că sunt cine ştie ce hărnicie de femeie, dar după zăcutul în casă de peste iarnă aş muta şi munţii numai să nu stau. Aşa că azi, deşi frig şi mohorât, am mai făcut câte ceva prin grădină.
Spre finalul „aventurii” a ieşit Soarele şi s-a făcut frumos, dar era deja prea târziu: cu toată mişcarea am îngheţat bine.
Da` las că-i bine şi în casă: pocneşte focul în sobă, miţele mimiţele se spală pe burtici…
Sebi e plecat de dimineaţă şi deja mi-e dor de el!
Se zice – zic leneşii şi egoiştii, cei mândri peste poate, cei ce niciodată nu vor putea iubi : „ Iubeşte-mă aşa cum sunt, nu încerca să mă schimbi!” – un fel de: „ Lasă-mi defectele intacte, fără umbra mea ce aş mai fi?!”
Dar eu, cu capul meu sec, spun aşa: Sebi, ce bine că din dragoste ne-am lăsat modelaţi… când unul lut, olar celălalt!

IMG_7248

Sebi încă n-a venit de la oraş, de-afară mă plouă până în inimă, Robinică a apărut la geam şchiop… of! i-am verificat lăbuţa din faţă şi nu mi-am dat seama ce are, dar nu pare a fi ceva grav. Eh, tot Sebi e medicul de gardă, el trebuie să-l consulte când o veni. Colac peste pupăză, când am făcut focul, a ieşit fum din sobă – se mai întâmplă când Cerul apasă cu nori peste Pământ… aşa că acum arăt ca un fel de Cenuşăreasă de 50 de ani, şi cum am ţinut o oră toate uşile şi ferestrele deschise ca să iasă păcla înnecăcioasă din casă, acum este mult mai frig decât era înainte.
Ehee, ce uşor îşi iau zborul cuvintele „ Te iubesc” de pe buze, ce simplă ne pare a fi dragostea…

IMG_7377

Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta!

Din cauză de „libertate-libertate dar cu punga goală-goală”, se întâmplă ca uneori să uităm de ce ne-am mutat din oraşul – ucigaşul tocmai în Paradis. Şi tare-i trist… tocmai atunci trece prin noi, fără să-i gustăm dulceaţa, o clipă fericită şi lungă cât o viaţă.
Ce senin, ce aer limpede peste sat în noaptea asta! Şi câtă linişte Vie!
Tot Cerul, ţinut pe crengi de nucul de la poartă, străluceşte împodobit cu stele!

IMG_3936

De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre (din octombrie)

Brrr… ce pişcă frigul afară! Şi-mi bate vântul copacii din curte de-i face să urle, săracii! Până dimineaţă or să rămână goi, despuiaţi complet de frunze.
De frig ce s-a făcut dintr-odată, eu, Sebi şi cele patru mâţe am stat închişi în casă toată ziua. Zăpăciţi, luaţi pe nepregătite de aglomeraţia de suflete într-un spaţiu atât de mic, am fost toţi morocănoşi şi am avut nervi! Da, toţi!
Cel mai agitat a fost Şarpe, care a priceput foarte greu că nu-i de stat afară, dar s-a lămurit până la urmă, asta după ce i-am fost uşieri prompţi întreaga zi. Milka este mai puţin friguroasă, ne-a chinuit doar de câteva ori cu ieşirile şi intrările ei. Mă rog, pisica-i pisică şi-i deasupra noastră! N-am niciun drept să mă plâng.
Colac peste pupăză, eu şi Sebi ne-am burzuluit între noi – ca şi cum vremea asta urâtă ne-a scos şi nouă întunericul din suflete.
Dar nu pe el sunt supărată, ci pe mine, pe dracii mei care-mi zburdă prin cap şi nu mă lasă să fiu înţelegătoare, calmă, blândă. La pricină de sfadă, hop şi eu cu monştrii din mine!
Eh, dar, din fericire, au trecut repede toate… încet-încet, s-au domolit pe rând, mândra babă idealistă şi orgoliosul moş realist.
De frica frigului de afară, fugim în încălzite case.
De frica frigului din case, ne-încălzim doar cu inimile noastre.

IMG_1457 copy

Cu câte daruri am intrat în lume!

Am testat calitatea nopţii: dacă-i cald, dacă se văd stelele… Cald este, ciudat de cald pentru o noapte de la jumătatea lui octombrie, dar beznă şi umezeală.
Ca să stau totuşi un pic afară, m-am dus pe terasa din spate, dar amândouă fotoliile erau deja ocupate de Milka şi de Şarpe şi nu mi-am permis să le deranjez. Cum mă dor toate oscioarele, am intrat în casă fără mare tevatură.

Azi am fost într-o preumblare mai lungă prin pădure. Iniţial pornisem la drum cu ţintă, un loc frumos undeva aproape de marginea pădurii, dar cu fiecare pas pe care-l făceam prin lumina frunzelor galbeneroşiiverzi ne îndreptam fascinaţi, hipnotizaţi spre inima Dumneaei. Eee… şi când ajungi acolo trebuie să taci, să îngenunchezi şi, dacă ai noroc, să plângi de fericire.
Cât m-au răsfăţat ursitoarele, cu câte daruri am intrat în lume! Dar oarbă, surdă şi mută am fost… şi încă sunt.

IMG_1414

Clipa trecea atât de frumos!

Am stat prea puţin afară în noaptea asta!
Acoperit de-o pătura de nori, pământul şi-a păstrat căldura, aşa că vremea ar fi fost numai bună pentru o şedere mai lungă în hamac – că acuş-acuş vine frigul şi-o să stau numai în casă luni de zile! – dar întunericul era atât de dens încât mă apăsa şi parcă nu mai puteam să respir. De obicei nu mă tem de bezna nopţii… este suficient să văd o singură stea şi, luminată, dezvăluită, până în străfundul ei, fuge toată frica din mine. Daracumnueranicimăcarostea!

După cele povestite mai sus, am luat hotărârea că ar trebui totuşi să încerc să mai stau afară, sperând că voi putea să îmi ignor spaima… Şi am reuşit!
Adevăratu-i că am cam trişat un pic: am aprins câte o lumânare la fiecare fereastră din casă.
Stând în hamac, scufundată în întunericul cel mai negru, priveam cum pâlpâie roşu-galben caldele lumini prin geamuri…
Şi n-am mai simţit nicio frică, nicio durere nu m-a închis în trup!
În lume era atâta pace! Clipa trecea atât de frumos!

IMG_9884

Cerc vicios

Prima noapte în care este cald din vara asta! Am stat afară ce-am stat, dar dacă nu-s stele nu prea ai la ce privi. Bine, am aprins lanterna şi m-am distrat puţin cu turele prin curte pe care le făceau MILKA şi ŞARPE – deh, demonstraţii pentru mine, cum să nu te amuzi!
Dar apoi, lăcrimând, cu ochii larg deschişi în întuneric, am ascultat greierii şi mi-am auzit sufletul.
De mult timp nu m-am mai uitat în ochii mei în oglindă ca să-mi descopăr răul parşiv, umbra nebună, părerea de sine – cât de sublimă sunt, ce fiinţă diafană, o adevărată zeiţă, ce mai la deal – la vale!
Cuprinsă de tristeţea întâmplărilor din ultimele luni – MUSCĂ este foarte bolnavă, nici eu n-o duc prea grozav cu sănătatea -, n-am mai avut timp să mă eliberez de griji ca să văd frumuseţea vindecătoare şi sfântă din jurul meu.
Cercul vicios care te prinde ca să te orbească, să te piardă, să nu mai vrei să te cunoşti şi nici Dumnezeu să nu te mai recunoască. Din vina ta, harul să te părăsească.
Căci miracolul topirii inimii tale în Iubire şi-n Lumină se-ntâmplă doar când inima ţi-e blândă, vie şi smerită.

IMG_3996