Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!

Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!

Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!

De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

IMG_8239

Anunțuri

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

Luna şi bufniţa ei

Este frig, frig de iarnă… dar e-atât de frumoasă Luna-n noaptea asta!
Am luat cina cu un prieten la noi acasă şi apoi ne-am uitat toţi trei uniţi prin tăcere pe fereastră, cu toate luminile din casă stinse, la Luna Grăsuna cum răsare din pădure. La un moment dat, pe o creangă a nucului de la poartă, exact în dreptul Lunii, a poposit o bufniţă imensă! A stat puţin, a cercetat de la înălţime lumea… n-am apucat să ne dezmeticim bine şi a zburat luându-ne în sine.
Sigur ne-a văzut şi ea pitiţi după geam – trei mogâldeţe privind-o uimite – trei perechi de ochi-oglinzi pentru Lună!
Unele clipe pleacă pur şi simplu din noi şi rămân pe veci înafara timpului.

IMG_8370

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215

Scriu cu dragoste, fac poze cu dragoste. Nici n-aş putea altfel!

De câteva zile, de când s-a făcut cald şi sunt semne că primăvara e pe aici, am stat la uşă pregătită de start: să încep munca în grădină! În primul rând mi se pusese pata pe gardul din lemn putrezit, care la o pală de vânt mai viguroasă ar fi căzut. Aşa că azi am tras hâţ-hâţ de gard până am reuşit să-l dobor. Ei, problema a fost căratul rămăşiţelor până la locul unde le vom da foc.
Am târât cu elan revoluţionar vreo câteva bucăţi, dar m-am oprit când m-a apucat o durere groaznică de coaste.
Aşa am făcut dintotdeauna: n-am ştiut să mă „conserv”! Şi mă mai şi mir de ce-s varză!
Mă rog, printre zgâlţâituri, am stat şi cu ochii pe frumuseţea de zi din jur.
Şi bineînţeles că a trebuit să stau destul de mult pe burtă pe pământul încă ud şi rece ca să fac poze la ghioceii curtaţi de albinuţe.
De ce am făcut poze?! Ca să mai bucure şi alţi ochi, să mai hrănească şi alte suflete.
Scriu cu dragoste, fac poze cu dragoste. Nici n-aş putea altfel!
Dacă inima mea nu-i acolo, între ghiocel şi albinuţă şi-n ghiocel şi-n albinuţă, ce rost ar mai avea fotografia?! Dacă n-aş scrie direct din suflet, ce sens ar mai avea cuvintele mele?!
Urmează pozele!
P.S. Aseară m-a amărât teribil un nene cu Dumnezeu pe buze şi-n inimă cu necuratul (pe Facebook)!
Eu sunt drăguţă, amabilă, dar la un moment dat o să încep curăţenia de primăvară şi prin listă. Nu ţin neapărat să am o mie de „prieteni”!
Cu un prieten trebuie să poţi să-ţi deschizi inima şi să te înfiori ascultând împreună aceeaşi muzică a Universului, suflet lângă suflet.

IMG_6004

În seara asta o să ascult focul vorbind

Este greu iarna la ţară…
Femeie este singură acasă, Sebi este plecat la oraş. Gărgăunii din capul meu ies la suprafaţă şi devin din ce în ce mai amărâtă. E, dar o să treacă şi asta.
Îi spun lui Sebi la telefon că-s apatică şi el mă întreabă : Da pisisicile ce fac, nu-şi fac datoria?!
Ba da, dar…
Faţă de acum şase ani, când ne-am mutat aici, acum avem apă curentă, nu mai cărăm apă de la izvor cu bidoanele – decât ca apă de băut, că de, e apă –apă, nu chimicală -, şi dacă avem apă, am făcut imediat şi o baie elegantă cu de toate, dar făcutul focului, ieşitul în frig după câte ceva, bătrâneţea care ne dă târcoale cu durerile ei ş.a.m.d., ne mai fac uneori să ne îndoim că a fost o decizie înţeleaptă stabilirea noastră aici.
Dar nu, n-are cum, chiar dacă creierul contrazice inima, noi ţinem cu inima!
Şarpe a vrut afară, am ieşit şi eu. Vântul s-a potolit, au ieşit stelele…
În seara asta o să ascult focul vorbind şi o să aştept ca Luna Aluna să sară pe cer de pe gard!

IMG_5534