Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Cerc vicios

Prima noapte în care este cald din vara asta! Am stat afară ce-am stat, dar dacă nu-s stele nu prea ai la ce privi. Bine, am aprins lanterna şi m-am distrat puţin cu turele prin curte pe care le făceau MILKA şi ŞARPE – deh, demonstraţii pentru mine, cum să nu te amuzi!
Dar apoi, lăcrimând, cu ochii larg deschişi în întuneric, am ascultat greierii şi mi-am auzit sufletul.
De mult timp nu m-am mai uitat în ochii mei în oglindă ca să-mi descopăr răul parşiv, umbra nebună, părerea de sine – cât de sublimă sunt, ce fiinţă diafană, o adevărată zeiţă, ce mai la deal – la vale!
Cuprinsă de tristeţea întâmplărilor din ultimele luni – MUSCĂ este foarte bolnavă, nici eu n-o duc prea grozav cu sănătatea -, n-am mai avut timp să mă eliberez de griji ca să văd frumuseţea vindecătoare şi sfântă din jurul meu.
Cercul vicios care te prinde ca să te orbească, să te piardă, să nu mai vrei să te cunoşti şi nici Dumnezeu să nu te mai recunoască. Din vina ta, harul să te părăsească.
Căci miracolul topirii inimii tale în Iubire şi-n Lumină se-ntâmplă doar când inima ţi-e blândă, vie şi smerită.

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui…

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui… şi ştim că-i el, sub oricâte măşti colorate şi vesele s-ar ascunde, orice fel de muzică de bâlci ar cânta.
N-aş fi ieşit afară şi n-aş fi văzut Luna răsărind printre trunchiurile drepte a doi copaci de pe dealul de peste drum de casă – au trecut nori groşi toată ziua peste sat şi nu mă aşteptăm să o mai văd în noaptea asta! -, dacă n-ar fi scheunat Romică la uşă – pechinezul rămas de la proaspăt decedata babă Sica, cel care a fost ţinut în lanţ gros, de câine ciobănesc, câţiva ani… Ce să fac?! Nu puteam să dau năvală în curtea femeii şi să i-l iau pur şi simplu… deşi îmi crăpa inima de fiecare dată când treceam pe lângă curtea ei şi-l auzeam plângând… Sau puteam?!
Ca proaspăt cetăţean, cu drepturi depline, al minusculei ţări în care animalele sunt stăpânele omului, Romică are doar obligaţia de ne cere de mâncare la orice oră din zi sau din noapte s-ar întoarce din vagabondaj – sărăcuţul de el, ce dornic de libertate o fi fost! Încă nu-i obişnuit cu crănţănelele, dar până la urmă a mâncat tacticos tot ce i-am pus în farfurie.
Îmbrăcată ca-n mijloc de aprilie, cu bundiţă şi halat, am stat pe butucul din mijocul grădinii şi, pentru o clipă, m-am lăsat dizolvată în strălucirea galbenă a Lunii agăţate între doi copaci din cer.
Vedem Răul, îl auzim chicotind… dar nu-l oprim! Pipernicite şi infame creaturi… paralizaţi de frică, vieţuim în case fără suflet în fortăreţele lui, şi ne hrănim cu sânge şi otravă la fastuoasele-i ospeţe… Iar când cu inima nu mai simţim, chipul nostru moare, devenind chipul lui.

Aseară a fost furtună

Copleşită de toane, indispoziţii, gânduri dureroase, frici – au şi ele motivaţiile lor, nu chiar toate-s boli închipuite -, n-am mai avut chef de nimic. Nici de făcut poze, nici de scris, nici de contemplat minunile din Grădina Domnului. Pur şi simplu m-am adunat în mine de prin toate colţurile universului în care eram răspândită şi mi-am plâns soarta aproximativ tristă, crudă şi nedreaptă. Nimic nu mi-a mai plăcut, nimic nu m-a înduioşat. Mă înneguram şi tremuram închisă-n spaima mea.
Noroc că fauna casei – mimiţele şi căţeii, care fac cu schimbul în întreţinerea unei doze optime de haos! – m-a mai scos din butoiul cu smoală în care fierbeam la foc mocnit!
După o săptămână de umbră fără sfârşit, în noaptea asta mi-am luat o scurtă vacanţă.
Aseară a fost furtună, iar acum, în picăturile de ploaie suspendate de vârfurile miliardelor de frunze, calmă, aurie, se oglindeşte Luna.

Atâtea mai am de iubit!

Ce fragili suntem prinşi în trupurile noastre – maşinării create doar pentru a ne transporta spre Viaţă pe drumul dintre moarte şi moarte. Stăteam afară pe terasă, în întuneric luminos – după o zi întreagă de timp urâcios, ploios, abia acum au apărut stelele. Rămas în urma norilor, vântul galopa nebun, îndoind copacii, răscolind frunzele… alergând, trecea prin mine, înfiorându-mi pielea. Dar n-am putut să cuget prea mult la nemurirea sufletului… în scrâşnet de gheare care se agăţau cu disperare, Milka a alunecat de pe copertina udă şi a aterizat bufnind pe pământ, undeva în faţa mea… Speriată, am aprins lanterna şi-am început s-o caut cu frica de-a nu fi păţit ceva! Haha! Nebuna era deja în copac şi, în joacă, îl fugărea pe Şarpe!
Corp supus bolilor şi bătrâneţii, mai păsuieşte-mă puţin… atâtea mai am de iubit!

Bătând în porţi închise

Sebi a adormit în hamac – obosit rândunelul mamii: a muncit de dimineaţă ca să repare acoperişul cuibului nostru! Eu, care stau noaptea în cealaltă lume, cea a interiorităţii – veşnic cu capul dus în excursie pe Lună,
mă simt cumva vinovată: aş fi vrut să fiu mai puţin extraterestră, să-l ajut mai mult cu treburile pe lângă casă – că sunt întotdeauna atât multe de făcut!
Dar nu-i bai, ştiu că inima lui nu se supără pe mine: Iubirea lui mă înţelege!
Încălzeşte blând Soarele lumea… Mimiţele şi căţeii dorm şi ei răspândiţi care încotro, tolăniţi în iarba verde şi moale din curte!
Ieri am discutat cu un prieten despre stările lui de deznădejde şi ne-a descris disperarea întânirii sale cu viaţa în fiecare zi… şi am simţit iar strânsoarea depresiei – ce bine cunosc toate ungherele ascunse ale acestui iad!
Şi eu şi Sebi am încercat – bătând în porţi închise, să-l mai încurajăm puţin, să-i aducem speranţă!
Ştiu că prin cuvinte – oricât de sincere ar fi -, nu putem sparge zidul negru ce înconjoară sufletul său…
… dar oare a simţit că nu e singur, că îl îmbrăţişează strâns-strâns toată Dragostea noastră?!

Contrast

A plouat de dimineaţă – când năbădăios: cu fulgere, tunete, în vuiet de ape; când potolit: în sunet odihnitor – ca un cântec de leagăn, de picături căzând de pe frunze pe frunze!
Aşa că azi n-am făcut alceva decât să văd şi să aud curgerea apelor izgonite din cer pe pământ.
Iar acum, noaptea, am fugit prin ploaie până pe terasa din spate ca să prind în palmele făcute căuş stropii care cădeau de pe copertină… să simt pe piele atingerea ploii calde. Şi totuşi n-am stat prea mult: mi se udase părul şi, de frica răcelii, am fost cuminte şi m-am ascuns în casă, lângă mâţe, pe pătura-minune.
De dragul Frumuseţii pe care-o respir, a Iubirii care mă alintă, de spaima că aş putea să mă îmbolnăvesc grav şi că astfel aş fi obligată să mă întorc în apartamentul de la oraş – în cavoul de beton din oraşul cimitir al oamenilor umbre -, am devenit mult mai grijulie cu mine şi mă economisesc de la un timp. Uneori mă suspectez că alunec spre ipohondrie dacă mă panichez la orice semn de nou beteşug.
Ehehei, dar în timpul orbirii, când mă aflam în iadul depresiei, prinsă în bezna din care nu vedeam nicio ieşire, îmi uram de moarte trupul – închisoare în care răcnea monstrul turbat al suferinţei mele.

Pământ Viu eram, purtat printre stele

Tocmai ce m-am întors de afară unde lumea e luminată doar de strălucirea stelelor! Nu a trebuit să aprind lanterna. Cu tălpile goale, mângâiate de iarbă, mă foiam de colo-colo, înălţându-mă din când în când pe vârfuri în urmărirea îngerilor care urcau spre cer.
Aşa… totul perfect până mă lovesc cu putere de Şarpe care se juca alergând bezmetic. Abia ce apucasem să mă stabilizez cât de cât, că mă lovesc şi de Muscă – pisica babă nebună ca a sa stăpână, care, la rându-i, se juca de-a alergatul!
Înainte de impacturile respective cu cele două mimiţe ţăcănite mă aflam atât în adâncul meu cât şi în afara mea…
… Pământ Viu eram, purtat printre stele.

Ochişorii ei albaştri în ce lume de coşmar stau deschişi?!

Şarpe a vrut afară şi pentru că încă era ameţit de la anestezie, am ieşit împreună cu el ca să-l supraveghez. Numai belele cu motanu ista! Tot timpul păţeşte ceva. E, acum că şi-a revenit, mi-am revenit şi eu şi am chef de glumiţe.
Adevăru-i că mă prefac, nu prea am.
N-am putut sta deloc afară: e frig şi, bonus, în sat răsună maneaua şi urletele de beţie.
Sătui de civilizaţia curentului electric şi-a pungilor de plastic, o să fugim şi de aici, şi-o să ne ascundem într-o peşteră neştiută nici de noi până la urmă!
Ei, mă enervez, mă panichez, dar îmi trece rapid crizeta şi plânsul de mila mea.
În casa de unde se aud zgomotele respective locuiesc trei fetiţe împreună cu părinţii. Trişti copii!
Cea mijlocie – nouă ani, este cea care anul trecut mi-a zis că n-a găsit nimic frumos în viaţa asta…
Făcându-mi-se ruşine de mofturile mele, mă gândesc la cea mică, de patru ani: ce-o fi făcând ea acum oare?! Ochişorii ei albaştri şi mari – două oceane în care te poţi scufunda, în ce lume de coşmar stau deschişi?!