Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.
…

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

Horă învârteau copacii

Au îmbobocit crizantemele și m-am întristat: simt cum vara se grăbește să plece.În noaptea asta e puțin mai frig, așa că n-am mai apucat cine știe ce să stau să mă rog-meditez în curte contemplând stelele. Dar nopțile trecute, când a fost foarte cald, în mijlocul grădinii mi-am pus salteluța, am adus pături și păturici, perne și pernuțe, și m-am instalat confortabil în patul regesc din odaia mea cu tavan înstelat.
De jur-împrejurul infinitului văzduh al nopții, urniți ușor de vânt domol, horă învârteau copacii.

Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Cerc vicios

Prima noapte în care este cald din vara asta! Am stat afară ce-am stat, dar dacă nu-s stele nu prea ai la ce privi. Bine, am aprins lanterna şi m-am distrat puţin cu turele prin curte pe care le făceau MILKA şi ŞARPE – deh, demonstraţii pentru mine, cum să nu te amuzi!
Dar apoi, lăcrimând, cu ochii larg deschişi în întuneric, am ascultat greierii şi mi-am auzit sufletul.
De mult timp nu m-am mai uitat în ochii mei în oglindă ca să-mi descopăr răul parşiv, umbra nebună, părerea de sine – cât de sublimă sunt, ce fiinţă diafană, o adevărată zeiţă, ce mai la deal – la vale!
Cuprinsă de tristeţea întâmplărilor din ultimele luni – MUSCĂ este foarte bolnavă, nici eu n-o duc prea grozav cu sănătatea -, n-am mai avut timp să mă eliberez de griji ca să văd frumuseţea vindecătoare şi sfântă din jurul meu.
Cercul vicios care te prinde ca să te orbească, să te piardă, să nu mai vrei să te cunoşti şi nici Dumnezeu să nu te mai recunoască. Din vina ta, harul să te părăsească.
Căci miracolul topirii inimii tale în Iubire şi-n Lumină se-ntâmplă doar când inima ţi-e blândă, vie şi smerită.

Două lumi care nu se vedeau

Nostalgici după puţinele lucruri care ne mai ridicau spiritul din lâncezeală şi plictis pe când eram locuitori nefericiţi ai Capitalei, sâmbăta trecută am fost la oraş la un concert de muzică de cameră – flaut şi pian! Frumos, ne-a plăcut!
Înainte de concert ne-am plimbat prin parc. Linişte, calm, pace… Părinţi îmbrăcaţi frumos îşi răsfăţau copiii îmbrăcaţi frumos! Şi toţi erau plini de ei şi mulţumiţi de binele micului lor trib!
La un moment dat, despărţind în două turma de cetăţeni şi odraslele lor, au trecut doi copii ai străzii – unul cam de cinci ani, celălalt puţin mai mare. Se zbenguiau, rădeau, se jucau… alergau pe asfaltul rece în picioarele goale!
Şi am privit cum se intersectau două lumi care nu se vedeau: lumea copiilor nimănui şi lumea copiilor iubiţi.
Când nu putem avea grijă cu aceeaşi dragoste de toţi copiii noştri, ce înseamnă de fapt societatea civilizată cu care ne fălim?!
Daa…
Deşi e cam frig, mă duc să mai stau puţin afară: stelele încă mă aşteaptă!

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui…

Vedem chipul Răului, auzim glasul lui… şi ştim că-i el, sub oricâte măşti colorate şi vesele s-ar ascunde, orice fel de muzică de bâlci ar cânta.
N-aş fi ieşit afară şi n-aş fi văzut Luna răsărind printre trunchiurile drepte a doi copaci de pe dealul de peste drum de casă – au trecut nori groşi toată ziua peste sat şi nu mă aşteptăm să o mai văd în noaptea asta! -, dacă n-ar fi scheunat Romică la uşă – pechinezul rămas de la proaspăt decedata babă Sica, cel care a fost ţinut în lanţ gros, de câine ciobănesc, câţiva ani… Ce să fac?! Nu puteam să dau năvală în curtea femeii şi să i-l iau pur şi simplu… deşi îmi crăpa inima de fiecare dată când treceam pe lângă curtea ei şi-l auzeam plângând… Sau puteam?!
Ca proaspăt cetăţean, cu drepturi depline, al minusculei ţări în care animalele sunt stăpânele omului, Romică are doar obligaţia de ne cere de mâncare la orice oră din zi sau din noapte s-ar întoarce din vagabondaj – sărăcuţul de el, ce dornic de libertate o fi fost! Încă nu-i obişnuit cu crănţănelele, dar până la urmă a mâncat tacticos tot ce i-am pus în farfurie.
Îmbrăcată ca-n mijloc de aprilie, cu bundiţă şi halat, am stat pe butucul din mijocul grădinii şi, pentru o clipă, m-am lăsat dizolvată în strălucirea galbenă a Lunii agăţate între doi copaci din cer.
Vedem Răul, îl auzim chicotind… dar nu-l oprim! Pipernicite şi infame creaturi… paralizaţi de frică, vieţuim în case fără suflet în fortăreţele lui, şi ne hrănim cu sânge şi otravă la fastuoasele-i ospeţe… Iar când cu inima nu mai simţim, chipul nostru moare, devenind chipul lui.

Aseară a fost furtună

Copleşită de toane, indispoziţii, gânduri dureroase, frici – au şi ele motivaţiile lor, nu chiar toate-s boli închipuite -, n-am mai avut chef de nimic. Nici de făcut poze, nici de scris, nici de contemplat minunile din Grădina Domnului. Pur şi simplu m-am adunat în mine de prin toate colţurile universului în care eram răspândită şi mi-am plâns soarta aproximativ tristă, crudă şi nedreaptă. Nimic nu mi-a mai plăcut, nimic nu m-a înduioşat. Mă înneguram şi tremuram închisă-n spaima mea.
Noroc că fauna casei – mimiţele şi căţeii, care fac cu schimbul în întreţinerea unei doze optime de haos! – m-a mai scos din butoiul cu smoală în care fierbeam la foc mocnit!
După o săptămână de umbră fără sfârşit, în noaptea asta mi-am luat o scurtă vacanţă.
Aseară a fost furtună, iar acum, în picăturile de ploaie suspendate de vârfurile miliardelor de frunze, calmă, aurie, se oglindeşte Luna.

Atâtea mai am de iubit!

Ce fragili suntem prinşi în trupurile noastre – maşinării create doar pentru a ne transporta spre Viaţă pe drumul dintre moarte şi moarte. Stăteam afară pe terasă, în întuneric luminos – după o zi întreagă de timp urâcios, ploios, abia acum au apărut stelele. Rămas în urma norilor, vântul galopa nebun, îndoind copacii, răscolind frunzele… alergând, trecea prin mine, înfiorându-mi pielea. Dar n-am putut să cuget prea mult la nemurirea sufletului… în scrâşnet de gheare care se agăţau cu disperare, Milka a alunecat de pe copertina udă şi a aterizat bufnind pe pământ, undeva în faţa mea… Speriată, am aprins lanterna şi-am început s-o caut cu frica de-a nu fi păţit ceva! Haha! Nebuna era deja în copac şi, în joacă, îl fugărea pe Şarpe!
Corp supus bolilor şi bătrâneţii, mai păsuieşte-mă puţin… atâtea mai am de iubit!

Bătând în porţi închise

Sebi a adormit în hamac – obosit rândunelul mamii: a muncit de dimineaţă ca să repare acoperişul cuibului nostru! Eu, care stau noaptea în cealaltă lume, cea a interiorităţii – veşnic cu capul dus în excursie pe Lună,
mă simt cumva vinovată: aş fi vrut să fiu mai puţin extraterestră, să-l ajut mai mult cu treburile pe lângă casă – că sunt întotdeauna atât multe de făcut!
Dar nu-i bai, ştiu că inima lui nu se supără pe mine: Iubirea lui mă înţelege!
Încălzeşte blând Soarele lumea… Mimiţele şi căţeii dorm şi ei răspândiţi care încotro, tolăniţi în iarba verde şi moale din curte!
Ieri am discutat cu un prieten despre stările lui de deznădejde şi ne-a descris disperarea întânirii sale cu viaţa în fiecare zi… şi am simţit iar strânsoarea depresiei – ce bine cunosc toate ungherele ascunse ale acestui iad!
Şi eu şi Sebi am încercat – bătând în porţi închise, să-l mai încurajăm puţin, să-i aducem speranţă!
Ştiu că prin cuvinte – oricât de sincere ar fi -, nu putem sparge zidul negru ce înconjoară sufletul său…
… dar oare a simţit că nu e singur, că îl îmbrăţişează strâns-strâns toată Dragostea noastră?!