cuvinte în dreptul inimii

din volumul  de poezii “CUVINTE ÎN DREPTUL INIMII

Simbioză

Doar ca să văd Lumina Ta
în mine,
ca să aud chemarea Ta asurzitoare,
mă risipeşti râzând,
în fiecare boţ de lut
iar eu,
pământ ce sunt,
mereu Te las să Te chirceşti,
cuminte,
într-o durere pe care
doar aripa trecând prin carne,
pentru carne,
o mai simte.

Chip cioplit

Cu singurul meu ochi bun,
cu privirea albastră,
am ameţit uitându-mă
cum curg,
goniţi de soartă,
la nesfârşit prin Faţa Ta,
nevinovaţii în genunchi,
cum se târâsc,
cum plâng
şi cum Te vând
când îşi strivesc cu sete
buzele de piatră.

Durere în unghi

Născut într-o clepsidră,
un bob de apă şi pământ,
trupul meu se zbate mut,
închis într-o durere mută.

Râzând,
apropii gura mea de gheaţă
de fruntea Ta fierbinte
şi mâna mea,
în clinchet de argint,
Te vinde.

La final

De frică,
nu vrea nimeni să-L coboare
de pe cruce,
cine să intre
în Lumina aceasta fierbinte
învelită în carne strivită
şi sânge?

Cine să privească
de aproape,
nemurirea Lui, de necuprins,
în ochii stinşi de lacrimi,
fără pleoape?

Chemare

Întoarce-Te Cuvânt,
nu mai e loc în infern!

N-auzi?
Până şi iarba
ţipă de durere
sub greutatea
umbrelor mergând,
prin întuneric,
din leagăn
spre mormânt.

Întoarce-te Cuvânt
să ne dezlegi de blestem!

Aşteptare

Aştept,
de la începutul lumii,
să văd ţâşnind din întuneric
privirea Ta strălucitoare
să mă strigi,
iar eu –
o umbră aruncată
în mijlocul Luminii,
să vin râzând spre Tine.

Eu,
o veşnică rătăcitoare
aştept
să mă opreşti din rătăcire.

Contestare

Am primit:
două aripi
de fluture beteag
strivite în cutie;
un bilet de odihnă
într-o fântână goală,
fără glas,
fără vin,
fără lumină;
libertatea
de-a trăi o viaţă întreagă
în minciună;
câteva cuie;
un bici;
o cruce.

ADN

Nu-i recunosc pe străinii
din sângele meu,
nici ei, normal,
nu mă recunosc pe mine.

Nu mă lasă să dorm,
nu mă strigă pe nume
ci, cu bolile lor,
mă adapă când plouă,
mă hrănesc când le vine,
mi se urcă în spate senini,
iar când vor să plece
îmi dau bice.

Autumnală

E toamnă, cosaşul se apropie…
Fugind,
în urma mea, nu vreau să ştiu nici numărul grânelor,
nici numărul zilelor ce-mi vor urma,
fugind, nu vreau să aflu niciodată
cum pot sculpta în carne,
cu mii de ace,
clipele de gheaţă.

E toamnă…

Ar trebui să mor atunci când iert – să mor uitând, să mor
iar toamna, ca spicele de grâu,
să cad tăiată, din lumea mea arzând aurie
cu faţa la pământ.

Meteorit

Între primul
şi ultimul Tău cuvânt,
în fiecare zi
al fiecărui „sunt”
mă desprind de Tine
arzând
şi mă rog,
triumfătoare,
la îngeri murdari,
din pământ.

Normalitate

Pe copiii copiilor noştri
îi învăţăm să mintă,
torturăm şi ucidem
pentru o palmă primită,
cerem înapoi tuturor
iubirea pe care n-am dat-o nimănui
niciodată,
nu iertăm pe nimeni
şi nimeni nu ne iartă,
iar după o viaţă de ură,
plini de venin,
murim
fără să pricepem nimic.

Diferenţe

Cât de repede trece viaţa când eşti prost
şi cât de uşor…
dar cât de greu cântăreşte secunda
cioplită în carnea zeilor

stând suficient de departe,
ce bine se vede timpul
trecând –
dacă un fluture din aripi bătând
lasă urme adânci
în aer, în inimi
şi pe frunţile Lor!

Sfârşit

Ce linişte ciudată se lasă
în Infern…
doar timpul se aude
şi lumea aceasta trecând…
De teamă,
umbrele plâng,
copacii se întorc
tremurând în pământ,
râurile curg înapoi
spre izvoare

doar sfinţii fug din icoane,
râzând.

Fantezie în flori de gheaţă

În zori de zi de iarnă,
pustie şi acră, prea albă, prea geroasă,
ai cărei fulgi de zăpadă
cad peste lume strălucind,
(în dimineaţa aceea, când numai ei dintre toate fiinţele, plâng)
îi vei privi cum desenează, afară,
din lumină spre întuneric, pe fereastră,
trişti, în flori de gheaţă
cu degetul înmuiat în lacrimi fierbinţi,
inimi abia născute, calde,
şi ai să-i întâmpini, alergând spre uşă fericit,
pe aceşti vagabonzi îngeri beţivi
care vor încerca să-ţi intre, în zori de zi de iarnă,
cu aripile murdare-n casă,
lângă sufletul tău răcit.

Nud cu mărgele

Mărturisesc, cu mâna pe inima
pe care am dat-o la schimb pe mărgele
şi pe care, în prezent, n-o mai am,
că sunt, pentru toate greşelile mele,
absolut nevinovată,
ceilalţi, toţi, m-au trădat,
ei m-au vândut întâi pe mine,
ei m-au silit să mint, să fur şi să ucid,
ei m-au tras în jos, înapoi,
de aripile mele sublime
şi m-au îngenuncheat.

Târându-mă cu greu pe lungul drum al crucii către Tine
abia acum, la sfârşit, am aflat
că pot să bat,
ca un copil răsfăţat din picior şi să ţip
în urechea Judecăţii Tale Divine.
Sau să tac.
Impostură

Cu vârful privirii lovind ascuţit, din mândrie,
în timp ce cuget că exist, închisă-n Bunul Dumnezeu,
fumez,
picior peste picior
şi, cu degetul arătător apăsându-mă pe frunte,
într-un gest rafinat, gânditoare,
privind în sus, spre Faţa Lui, cu nasul puţin ridicat,
pretind că pot să-I scriu
poezii de iubire, Iubirii Însăşi,
cu sângele meu.

Pas înainte,

Iroseşte doar o clipă din clipele-ţi plictisitor de multe,
şi aminteşte-ţi că, trădând,
se repetă durerea trădării tale în inima Lui la nesfârşit,
că orice cărare pierdută de tine acum
se pierde, la rândul ei, într-o spirală ducând spre infinit,
preţ de-o cădere de frunză, stai în loc cugetând
că eşti strop de apă învelit într-un pumn de pământ
şi că, doar topit alături de pietre,
străluceşti
apoi, ca un zeu nebun ce eşti,
rupe-ţi cătuşele de foc râzând,
deschide braţele larg
şi fă-ţi drum prin mulţimea de spaime, cu crucea pe umeri,
aşa cum poţi, şchiopătând!

Ca orice pană de vultur

Ca să mă conving
şi să-i conving pe ceilalţi că există,
neştiind că tocmai degetul meu iscoditor
Îl poate învia sau Îl poate ucide,
L-am atins…

Am plonjat în moartea mea de-o clipă
din nemurirea Lui de necuprins
şi am trecut apoi, uşor, atât de simplu, crezând,
din inima mea rece şi strâmtă drept în inima Lui topită,
aşa cum trece peste abis, orice pană de vultur rătăcită,
purtată prin aer, de vânt.

Vis în alb

Am visat
că întreg Pământul
se transformase în gheaţă,
un mare bulgăr alb
rotit în Univers,
iar eu cădeam…
fierbinte
ploaie deasă.

Paradox

De teama Ta,
mă nasc
o piatră azvârlită
din Lumină,
trăiesc cu teamă
fiecare clipă
şi tot în teamă,
dacă-s proastă…
mor.

Respect reciproc

Eu, în nebunia mea,
mă chinui, pe cât pot,
să nu strivesc o frunză,
să nu înjur o piatră,
să nu calc naibii strâmb
şi să omor, din prostie,
„Doamne fereşte!”
CEVA

alţii, în nebunia lor,
aruncă la ţintă
drept
în inima mea.

Lângă sobă

Lăsând în urmă, pe zăpadă,
urma urcuşului greu
ne vom strânge toţi cei rămaşi în viaţă, spre seară,
acasă, lângă sobă, în sfârşit
strigaţi la masă de o inimă în care ne vom pierde
braţele când ne va îmbrăţişa,
din pragul uşii deschise, topită de iubire,
vom împărţi, cu bucurie,
aceeaşi mamă, acelaşi Dumnezeu
vom strivi sub tălpi
acelaşi diavol şi aceeaşi moarte
iar în primăvară îi vom îngropa din nou în pământ, ca să crească
pe fraţii noştri ucişi pe drum în sus, de frig.

Autodafé

Îmi vor spune „nebună”
când le voi arăta
cu degetul spre locul, cât un bob topit de Lumină,
pe care-Şi odihneşte fruntea Dumnezeu.
Speriaţi,
dând naibii logica pe frică,
vor arde aerul de deasupra Pământului întreg,
vor otrăvi apele prin care curge Viaţă spre viaţa lor meschină
şi vor rupe cu dinţii carnea caldă, pulsând încă,
dinăuntrul pieptului meu.

Resuscitare

Eram pregătită să Te lovesc şi eu,
ascunsă în mulţime
strângeam la spate, în pumn, cu furie, o piatră
dar când ai trecut prin faţa mea, rănit
şi L-am recunoscut în sacrificiul Tău
pe Dumnezeu,
piatra topită-n pumnul meu a tresărit
şi-a început, din ce în ce mai repede,
să bată.

Confesiuni I

De frică, m-am întors întotdeauna cuminte
în următoarea mamă drăgălaşă,
în următorul pântec fierbinte

ocolind, în cercuri din ce în ce mai largi,
drumul lung şi strâmt,
dar drept, înainte,
mi-am pus piedici aproape mortale în calea mea spre mântuire.
De frică.

Confesiuni II

În ochiul închis, dar curios al lumii, oglindindu-mă fără păcat,
am aruncat în îngeri cu pietre
grele, cu cuvinte
şi, după fiecare bătaie curajoasă din aripi, am ales,
dintre atâtea minuni, să-mi salvez, prin minciună, mândria.
La un moment dat,
în timpul unei demonstraţii, ratate, de picaj
m-am împiedicat
de o umbră fugind – probabil, a mea,
de-un zvon, de-un fir de iarbă, de-o părere
şi am căzut, rostogolindu-mă,
cu tălpile înţepenite-n sus, cu nasu-n vânt,
pe spate,
cu tot cu dumnezeul meu de cârpă, în neant.

Cuvânt în dreptul inimii

Închisă în pântecul negru al lumii,
strâns legată
şi totuşi liberă să merg în sus, la infinit,
în spirală,
cu faţa de veşnicie fulgerată,
să mă alătur lângă ceilalţi îngeri oricând,
cum de-am înţepenit, speriată
ca un cuvânt în dreptul inimii
ca un cuvânt în dreptul inimii
ca un cuvânt în dreptul inimii
în iadul blând,
în binele urât, bolnav, bătrân şi trist
din mine?

Caniculară

În noaptea asta albă,
năucitor de fierbinte,
aud cum El atârnă rece în altar,
tăcut,
şi simt
din rănile Lui sângele meu curgând
de durere,
ochii mei se-nchid în ochii Lui de piatră
şi spre zi mă împinge cumva, cineva
de umeri, înainte,
blând.

Un gând despre “cuvinte în dreptul inimii

  1. Pingback: Respect reciproc | IN TACERE

Comentariile sunt închise.