Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Ca domnişoara Gogo să şadă în coşuleţul de pe masă cât mai confortabil, a trebuit să scot tot ce ţineam în el ca să ne fie la îndemână: telecomenzi, suporturi de pahare, mă rog, toate obiectele pentru care era menit. Tot s-a foit biata pisicuţă de colo-colo, ţăcănind cu gheruţele-i neretractile pe podea, negăsindu-şi nicăieri locul, până am priceput, slugă idioată ce sunt, care-i e dorinţa. Acum e mulţumită, stă în coşuleţ şi se spală tacticoasă peste tot. În plan secund, pe canapeaua lipită de masă, doarme lungit măreţul motan Şarpe cel Şchiop.

Ca să nu afum mimiţele nevinovate, am ieşit să duhănesc în pragul uşii. Trăgeam din ţigară şi mă uitam la stele. Limpede şi îngheţat e cerul în noaptea asta!
Mare şnapan îl mai consideram pe Moş Crăciunul ăsta când eram copil. E drept că în obiecte a fost exagerat de darnic întotdeauna, dar, fusesem cuminte, de ce nu înţelegea ce-mi doream cu adevărat, ce rugăciune îi tot şoptea un an întreg inimioara mea?!
Când eram încă prunc, părinţii mei au divorţat şi mi-au spart lumea în două, însă, pui norocos azvârlit dintr-un cuib prăbuşit, am nimerit în braţele moi şi calde ale bunicii. Cât am fost în grija ei, dragostea nu mi-a lipsit… nemernică aş fi să zic vreodată asta!
Pauză
Şarpe vrea mâncare!

Tatăl meu locuia în oraşul vecin, dar mulţi ani a avut interdicţie să vină să mă vadă, iar eu, cu mintea mea curată, de copil, nu înţelegeam cu niciun chip ce invenţie diabolică ar putea să îl ţină departe de mine.
În fiecare an de Crăciun, ca să compenseze cumva absenţa lui, îmi trimitea cele mai mari şi mai frumoase păpuşi… Cu ce zâmbet trist şi dezamăgit le luam în braţe trupurile reci de plastic, ce priviri îngheţate aveau ochii lor de sticlă… nu-mi plăceau, mie mi-era dor de tata!
Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Pauză. Foială.

În casa bunicilor, în seara de ajun, după ce bradul era ornat şi lumânărelele prinse în el străluceau în globuri feeric, mâncam cozonac cu nucă, cântam colinde cu bunica şi aşteptam să vină Moş Crăciun.
Un vecin al bunicilor, tare drag mie, se deghiza în Moş, şi, cu sacul greu în spinare, suna la uşă.
Crescând, cu timpul nu mi-a mai păsat deloc ce cadouri voi descoperi în sac. Dar totuşi, când venea momentul sosirii Moşului şi auzeam soneria, tresăream, mă înroşeam toată, inima îmi bătea cu putere … poate-poate, în acel an, înconjuraţi de plete şi barbă din vată, ochii lui Moş Crăciun, zâmbind ştrengăreşte, vor fi ochii căprui ai lui tata!

IMG_7447

 

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

… dimpreună cu lacrimile cerului

Brr…
Milka m-a condus miorlăind până la uşă, dar, când i-am deschis-o, a rămas nedumerită în prag, ca şi când nu înţelegea ce poftesc eu de la Dumneaei! Deh, pisică, ce să-i faci?! I te-nchini şi taci!
După ce s-a hotărât în sfârşit să-şi mişte coada şi să iasă, am stat puţin şi am privit cerul mohorât prin uşa întredeschisă. E trist şi urât, ce mai la deal la vale… Colac peste pupăză, am rămas şi fără lumânări, la ce lumină mă rog în noaptea asta?!

S-a întors Milka. Plouată şi rebegită. Acum stau toate trei mimiţele pe canapea şi se spală: Milka pe Şarpe, Şarpe pe Milka… numai Gogo se spală pe ea însăşi. Romică, culcuşit sub masă, sforăie uşor.

De la vreme, toate boalele s-au năpustit pe mine. Oasele mă dor, sinuzita a revenit în forţă… îs rablagită rău.

Cele de mai sus le-am scris noaptea trecută. Nu-mi mai amintesc exact despre ce chestie importantă urma să cuget adânc la final..
Mă rog, n-am mai putut să continui pentru că între timp a început o ploaie puternică şi a TREBUIT să stau s-o ascult cu toată fiinţa.
Închisă în casă ca într-o capsulă spaţială, am rămas suspendată în întunericul fără de sfârşit…
Şi-am plâns, am plâns, am plâns… până când lacrimele mele vinovate au urcat spre înalt şi-au căzut apoi, curate, dimpreună cu lacrimile cerului.

IMG_5750

nu zborul fără griji și spaime mă curăță și mă înalță

Sebi e plecat azi cu treburi la oraș, așa că, iertată fiind de priviri mustrătoare, de cum m-am trezit mi-am făcut de cap: legănându-mă în hamac, încălzită de soare, am băut o cafeluță pe stomacul gol și am fumat două țigări pe îndelete. Nu mai beau cafea cu tona de câțiva ani buni și nici nu mai fumez așa de mult, dar mi se făcuse poftă de o mică și lașă rebeliune…
Acu ce să zic, are dreptate și Sebi: din lipsă cronică de dragoste de Viață, prea am fost haină și mi-am bătut joc de sănătatea mea.

Ies afară. Intru-n casă.
Privesc pe fereastră cerul albastru și frunzele galbene ale gutuiului străbătute, înviate, de razele soarelui și mi se face poftă să ies, să înfulec culorile, să nu pierd nimic din minunea asta de zi!
Dau ocol curții, miros și pup crizantemele, mă ghiftuiesc cu frumos până intră frigul în mine, apoi, bombănind, mă văd nevoită să intru să mă încălzesc…
Motanul Șarpe doarme dus, iar lumina apusului intră blând în casă și pictează diafane ferestre pe întunecații pereți.

Mi s-a tot repetat că trebuie să uit trecutul, să nu mai zgândăresc cu unghiile coaja rănilor, să le las să se vindece, dar, oricât de bun ar fi sfatul acesta înțelept, cu toate eforturile, eu n-am reușit să-l urmez.
Taman atunci când cred prostește că am scăpat de suferință și încep să mă semețesc, ridicându-mi bărbia pe deasupra lumii, de nicăieri, de-a valma venind, săgeți otrăvite – amintiri triste mă doboară; în drumul meu prin trecut, mă rostogolesc din înalt lovindu-mă de stânci… în cădere, cicatricile se crapă, rănile uitate sângerează din nou…

S-a întunecat. Am făcut focul. Printre crengile desfrunzite, înconjurată de un abur auriu, Luna se uită la mine prin geam… ce dulce e… seamănă cu un puișor pufos de găinușă!
Am ieșit, am admirat-o, am intrat.
În mijlocul patului, lățit cât e de gras, întins cât e de lung, Șarpe al nostru visează: își strânge caraghios boticul, dă repede din urechi, și cu lăbuța din față vântură aerul. Lemnele trosnesc în sobă și, prin ochiurile deschise ale plitei, zburdalnice, obraznice, străluciri galbene și portocalii și roșii, se preling și dănțuiesc șerpuind pe tavan.

Ca să nu las întunericul ieșit din mine să-mi distrugă universul, să mă simt iar pierdută, să mă apuce iar frica și deznădejdea, lângă vazele cu crizanteme zburlite – locurile mele de rugăciune din casă -, am aprins lumânări micuțe.
La lumina lor îmi mângâi stigmatele cu blândețe și marginile lor roșii, încet-încet, se închid.
Nu uitarea trecutului, alungarea amintirii suferinței într-un spațiu vid, nu zborul fără griji și spaime mă curăță și mă înalță, ci tocmai înlăcrimata, smerita, întoarcere în lut.

IMG_4945

Turmele rămân aceleași, dar se schimbă des păstorii.

Pentru că a fost atât de cald, de frumos, de albastruauriuarămiu infinitul în ultima săptămână, ca să ne mai alinăm sufletele triste, împovărate de atâta moarte, am făcut zilnic drumeții prin pădurile din apropiere până am ”epuizat” până la ”plictis” toate locurile știute. Așa că azi ne-am hotărât să explorăm marginile lumii noastre. Ne-am aburcat în Lădița noastră și am mers încotro am văzut cu ochii. Și nu prea departe – dacă mă mobilizez strașnic altădată aș putea ajunge chiar și cu picioarele mele – am găsit încă un ținut fermecat.
Am stat ce-am stat, am admirat și ne-am mirat, dar a trebuit s-o luăm până la urmă din loc pentru că din toate părțile au început a se ivi, mânate înspre noi de ciobani, turme de căprițe zvăpăiate și turme de oițe blânde, apărate, firește, de câini mari cu colții grei.

Am ieșit să-l chem pe Șarpe (dar el era deja pe geam așteptând să-i dau drumul în casă, la căldurică) și m-a izbit căldura de afară. Mi-am pus o pătură pe mine și am stat puțin în hamac… și am legănat cerul nopții pe picioare.

De câte ori aud că vine turma pe uliță, tropotind, behăind, forfotind, ies repede la poartă ca să mă uit fascinată la frumoasele animăluțe. Căprițele, nebunele, se cațără, aleargă, se împrăștie, intră în curțile oamenilor și le mănâncă varza, pomii… în schimb oițele cu ochii blânzi sunt liniștite, ele rumegă încet iarba de pe marginile drumului.

La aceeași turmă se schimbă des ciobanii. Unele animale au noroc dacă nimeresc un cioban cu suflet bun.
Dar, din păcate, ciobani buni sunt puțini. În general sunt ciobani răi, cei care agresează animalele: le bat, le înjură, le neglijează.
Of, ce trist e să văd animale triste. Bineînțeles că mă lupt cu indivizii, dacă văd eu cu ochii mei vreun abuz împotriva unui animal. Luptă manifestată prin țipete la adresa ciobanului respectiv. Strig să-l opresc să nu le mai bată cu bâta, scoțând din mine VOCEA din Dune.. dar ei nu înțeleg absolut nimic și pe mine mă consideră o biată nebună.

Turmele rămân aceleași, dar se schimbă des păstorii.
Biete turme cu păstori netrebnici.

IMG_3691

Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

Azi am fost la locul de închinare din Biserica-Pădure…
După prânz, fără să ne mai tocmim că ne plouă, nu ne plouă, deși cerul era mohorât, am plecat viteji de-acasă!
Tot drumul, stropi fini, obraznici, ne-au ciupit fețele, ne-au intrat în ochi, mi-au udat aparatul de fotografiat… dar până la urmă nu ne-au făcut niciun rău – ceața din pădure s-a jucat cu noi ”de-a ploaia”!
Ploaia adevărată s-a pornit abia când ne-am întors acasă. Și nici acum nu s-a oprit…

Intermezzo
Șarpe vrut afară, Milka vrut în casă, Șarpe văzut că afară plouă, Șarpe vrut înapoi în casă.
Gogo la pipi.
Mângâiat Romică, mângâiat Bursuc gelos.
Plouă și e foarte cald. Ca să nu mă mai foiască mițele și să și ascult, adulmec ploaia, am lăsat ușa de la intrare întredeschisă. Proastă idee!
Milka a intrat în casă miorlăind și mi-a depus la picioare un șoricel mort. Săracul!
Dat afară și Milka și șoarecu ei! Închis ușa rapid!

De când am ieșit din timp mutându-ne aici, în fiecare an la sfârșitul lui octombrie fac un fel de inventar al ”averii” mele…
… îmbrăcată în zdrențe, azi am intrat în inima pădurii și am strâns avidă la piept clipe aurii, mirosind a frunze ude – Clipe neprețuite de Frumos și de Tihnă.

IMG_3176

În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Leneșă, răsfățată, rea

De câteva ore plouă năvalnic, des, cu stropi mari și grei. Pe acoperiș aleargă herghelii de cai nebuni și, călcată de copitele lor, apa se scurge de pe casă în cascade.
Motanul Șarpe este foarte derutat de vremea câinoasă ce s-a pornit de două zile: iese-intră, intră-iese. Tocmai ce i-am dat drumul afară. Grijulie – vai!, să nu se ude sărăcuțul băiețel -, l-am urmărit cum ocolește scârbit toate bălțile și se urcă tacticos pe masa de pe terasa din față. Țeapăn, vigilent, cu urechile ciulite, pândește întunericul.

De rușine că sunt prea nervoasă fără motiv, m-am cam evitat în ultima perioadă, n-am mai stat de vorbă cu mine.
Leneșă, răsfățată, rea, nu ascult de vorbă bună, trebuie să mă trag de urechi, să dau cu mine de pământ.
Ca să încerc să pun lucrurile la punct, în noaptea asta am închis calculatorul și, la lumina lumânărilor, în zgomot de potop, mi-am dat foc la coroana din carton și la aripile din hârtie.

IMG_2111

Aud și înțeleg dorul lor

S-a dat startul la foiala de noapte pe timp friguros, iar eu sunt din nou ușierul mimițelor: intră Șarpe, iese Milka; intră Milka rebegită și plouată, iese Șarpe încălzit, cu dor de ducă…
Aș fi ieșit și eu, dar e un frig!
Lasă, lasă, că stau bine și în casă, pe ouăle mele!
În seara asta am făcut un pui de foc în sobă și încă este cald. Cald și bine. Strugurii tămâioși de pe masă parfumează odaia.

OF!
Am aprins o lumânare și mă gândesc cu dragoste la prietenii noștri pribegi prin lume…
… de departe, fără lacrimi, fără cuvinte, aud și înțeleg dorul lor.

IMG_2009