Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Anunțuri

Dar nu este timpul pierdut…

Ce strălucitor verde luminează după-amiaza asta de duminică! După ploile aprige, aerul s-a scuturat de praf și, încins de razele soarelui, din verdele pământului ies fuioare de aburi.
Sunt bucuroasă! Perechea de rândunele – vecinele noastre gălăgioase și tare dragi – s-a întors la cuib.
Necăjiți am mai fost: nu știm din ce motiv, după o perioadă scurtă de clocit, au renunțat și au dispărut. Nu ne amintim să se fi întâmplat ceva deosebit, Milka n-avea cum să ajungă la ele, noi nu le-am deranjat cu absolut nimic…
Când am văzut că nu mai vin și nu mai vin, după o săptămână, s-a uitat Sebi – cu cea mai mare grijă să nu-l atingă – în cuibul lor: acolo dormeau două oușoare – albe perle de cuib!
Acum s-au întors și-și remobilează căsuța cu puf!

Ce-au mai crescut copiii din sat! Patru dintre fete – să nu le recunosc aproape, adevărate domnișoare! – au terminat deja clasa a opta și urmează să plece la oraș, la liceu.
Știind cât de mult mi-a lipsit când aveam vârsta lor cineva care să-mi ghicească întrebările și-n răspunsurile căruia să cred, îmi pare tare rău că nu am stat mai mult, mai pe îndelete de vorbă cu ele. Dar nu este timpul pierdut…

IMG_6284

În preajma lor tăceam – ce să le spun?!

Am noroc, căci plouă apăsat și-n noaptea asta! Ieri n-am putut să mă bucur de sunetul ploii din cauza muzicii vecinului – tare supărată am mai fost, să-mi dau duhul nu alta! -, dar acum stau cu ușa deschisă și devin ploaia însăși, picătură cu picătură.
Când îmi trec bâzdâcii, când mi se liniștesc din bocănit piticii din cap, mă apucă remușcările… îmi zic că exagerez, că-s eu răzgâiată, mofturoasă, cusurgiță.
Ce-i drept, e drept: chiar sunt! Aici la țară nu-mi mai convine, dincolo, la oraș, nici atât.

Gogo a miorlăit de durere: of, o necăjesc și pe ea reumatismele. Când e umezeală, eu, Gogo și Romică avem dureri reumatice… deh, bătrânii ogrăzii!

La oraș nu mai suportam zâmbetele false, discuțiile din vârful limbii, relațiile sterpe cu oameni care-și ascund adevărata față sub atâtea măști încât devin prizonierii scenei unde joacă robotizați în propria lor piesă. Și n-ai cum să-i ajuți, să-i trezești din minciună. În preajma lor tăceam – ce să le spun?! -, dar, privindu-i, vorbea destul privirea mea uimită.

IMG_6258

M-au crescut cuvintele lui

Plouă. Nici răpăiala strașnică nu poate acoperi muzica vecinului ce-mi sfârtecă bieții creieri de mai bine de zece ore. Perversă, se strecoară printre picături, iar urechea mea o percepe ca pe o jelanie continuă… Of!
Când mă enervez, Sebi îmi reproșează că n-am plecat definitiv în altă țară, că n-am mai fi pătimit genul acesta de tortură.
Pe undeva are și el dreptate…
Eh, popor trist și fără lege… de care totuși n-am putut să mă despart, căci cuvintele lui tărăgănate și moi la beție, răstite și-mpletite la mânie, amare și dulci când cer și dau iubire mă ridică din țărână și mă alcătuiesc.

IMG_6148

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Fericire în fiecare petală

Am stat pe butucul din mijlocul curții și m-am uitat pe săturate la cultura mea de margarete! N-am văzut ceva mai frumos, mai diafan, mai gingaș decât margaretele luminate de Lună! Fiecare petală – o aripă străvezie de spiriduș!
Dar cum cu mimițele mele nebune, nimic liniștit nu poate să dureze, m-au speriat teribil când au intrat tăvălug exact peste minunatele mele margarete -acolo și-au găsit ele locul potrivit de joacă!
Că tot mă macină spusele experților în fericire:
Se pare că pentru a fi fericit trebuie musai să ai încredere în tine. Eu n-am avut încredere deloc în mine, n-am și probabil n-o să am niciodată. Așa am fost dresată, așa m-am născut, cine naiba mai știe! Mie mi-e frică să spun și cum mă cheamă, ca să nu spun vreo prostie!
Nu știu la ce fel de fericire se referă experții respectivi, dar dacă te poți cățăra până la ea, nu seamănă cu fericirea mea!

IMG_3150

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112