Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

Anunțuri

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384

Pomul Vieții sclipea încărcat de fructe-stele!

Curajoasă, mi-am luat scăunelul și m-am postat în curtea mare ca să privesc mai bine în noaptea înstelată. Dar curtea mare e mare… și neîngrădită, așa că nu am putut să mă desfac de trup pe deplin. Tot timpul am stat cu frică să nu vină vreun câine, vreo vulpe sau cine mai știe cine! Știam că nu se va întâmpla nimic, dar așa-i omul: în întuneric, plin de spaime.
E drept că strașnic mă mai păzeau Bursuc și Romică, care lătrau alergând de jur-împrejurul meu, și speriindu-mă, bineînțeles, și mai tare.
Am renunțat la aventură, și m-am refugiat în hamac, sub corcoduș.
Însuflețit de duhul ce privea prin ochii mei, Pomul Vieții sclipea încărcat de fructe-stele!

Doar când mi-e fruntea plecată și genunchii îngropați în pământul uscat, inima mea se înalță ca să atingă cerul.

IMG_7707

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Horă învârteau copacii

Au îmbobocit crizantemele și m-am întristat: simt cum vara se grăbește să plece.În noaptea asta e puțin mai frig, așa că n-am mai apucat cine știe ce să stau să mă rog-meditez în curte contemplând stelele. Dar nopțile trecute, când a fost foarte cald, în mijlocul grădinii mi-am pus salteluța, am adus pături și păturici, perne și pernuțe, și m-am instalat confortabil în patul regesc din odaia mea cu tavan înstelat.
De jur-împrejurul infinitului văzduh al nopții, urniți ușor de vânt domol, horă învârteau copacii.

IMG_6763

Dar nu este timpul pierdut…

Ce strălucitor verde luminează după-amiaza asta de duminică! După ploile aprige, aerul s-a scuturat de praf și, încins de razele soarelui, din verdele pământului ies fuioare de aburi.
Sunt bucuroasă! Perechea de rândunele – vecinele noastre gălăgioase și tare dragi – s-a întors la cuib.
Necăjiți am mai fost: nu știm din ce motiv, după o perioadă scurtă de clocit, au renunțat și au dispărut. Nu ne amintim să se fi întâmplat ceva deosebit, Milka n-avea cum să ajungă la ele, noi nu le-am deranjat cu absolut nimic…
Când am văzut că nu mai vin și nu mai vin, după o săptămână, s-a uitat Sebi – cu cea mai mare grijă să nu-l atingă – în cuibul lor: acolo dormeau două oușoare – albe perle de cuib!
Acum s-au întors și-și remobilează căsuța cu puf!

Ce-au mai crescut copiii din sat! Patru dintre fete – să nu le recunosc aproape, adevărate domnișoare! – au terminat deja clasa a opta și urmează să plece la oraș, la liceu.
Știind cât de mult mi-a lipsit când aveam vârsta lor cineva care să-mi ghicească întrebările și-n răspunsurile căruia să cred, îmi pare tare rău că nu am stat mai mult, mai pe îndelete de vorbă cu ele. Dar nu este timpul pierdut…

IMG_6284

În preajma lor tăceam – ce să le spun?!

Am noroc, căci plouă apăsat și-n noaptea asta! Ieri n-am putut să mă bucur de sunetul ploii din cauza muzicii vecinului – tare supărată am mai fost, să-mi dau duhul nu alta! -, dar acum stau cu ușa deschisă și devin ploaia însăși, picătură cu picătură.
Când îmi trec bâzdâcii, când mi se liniștesc din bocănit piticii din cap, mă apucă remușcările… îmi zic că exagerez, că-s eu răzgâiată, mofturoasă, cusurgiță.
Ce-i drept, e drept: chiar sunt! Aici la țară nu-mi mai convine, dincolo, la oraș, nici atât.

Gogo a miorlăit de durere: of, o necăjesc și pe ea reumatismele. Când e umezeală, eu, Gogo și Romică avem dureri reumatice… deh, bătrânii ogrăzii!

La oraș nu mai suportam zâmbetele false, discuțiile din vârful limbii, relațiile sterpe cu oameni care-și ascund adevărata față sub atâtea măști încât devin prizonierii scenei unde joacă robotizați în propria lor piesă. Și n-ai cum să-i ajuți, să-i trezești din minciună. În preajma lor tăceam – ce să le spun?! -, dar, privindu-i, vorbea destul privirea mea uimită.

IMG_6258

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908