M-au crescut cuvintele lui

Plouă. Nici răpăiala strașnică nu poate acoperi muzica vecinului ce-mi sfârtecă bieții creieri de mai bine de zece ore. Perversă, se strecoară printre picături, iar urechea mea o percepe ca pe o jelanie continuă… Of!
Când mă enervez, Sebi îmi reproșează că n-am plecat definitiv în altă țară, că n-am mai fi pătimit genul acesta de tortură.
Pe undeva are și el dreptate…
Eh, popor trist și fără lege… de care totuși n-am putut să mă despart, căci cuvintele lui tărăgănate și moi la beție, răstite și-mpletite la mânie, amare și dulci când cer și dau iubire mă ridică din țărână și mă alcătuiesc.

IMG_6148

Anunțuri

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.

Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

IMG_5528

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Luna şi bufniţa ei

Este frig, frig de iarnă… dar e-atât de frumoasă Luna-n noaptea asta!
Am luat cina cu un prieten la noi acasă şi apoi ne-am uitat toţi trei uniţi prin tăcere pe fereastră, cu toate luminile din casă stinse, la Luna Grăsuna cum răsare din pădure. La un moment dat, pe o creangă a nucului de la poartă, exact în dreptul Lunii, a poposit o bufniţă imensă! A stat puţin, a cercetat de la înălţime lumea… n-am apucat să ne dezmeticim bine şi a zburat luându-ne în sine.
Sigur ne-a văzut şi ea pitiţi după geam – trei mogâldeţe privind-o uimite – trei perechi de ochi-oglinzi pentru Lună!
Unele clipe pleacă pur şi simplu din noi şi rămân pe veci înafara timpului.

IMG_8370

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215

Sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg.

E agitaţie mare în noaptea asta: motanul Şarpe a intrat şi a ieşit de vreo nuştiucâteori, pisica Milka la fel; căţeii Romică şi Bursuc latră de o oră cu câte o pauză de două-trei minute între reprize… De zece ori am ieşit afară să verific dacă nu este vreun hoţ ascuns pe undeva… Normal că nu era: latră toţi câinii din sat şi se simt obligaţi să latre şi ei!
Deşi e frig – sau poate nu-i chiar aşa de frig, poate-s eu înfrigurată -, am stat olecuţă cu ochii pierduţi în adâncul negru al cerului… doar câteva stele tremurau odată cu mine!
Azi, pentru că a fost Soare şi un picuţ mai cald, am fost la pădure la ghiocei, dar în alt loc decât cel de ultima oară. Nu poţi zice că o parte a grădinii raiului este mai frumoasă decât alta, dar acolo susură şi şerpuieşte un pârâu…
Sporovăind cu Sebi, stăteam pe burtă şi făceam poze cu ghiocei şi viorele în prim plan, în plan secund fiind apa care strălucea atinsă de razele Soarelui… când ochiul cu care priveam prin aparat a fost izbit de o sticlă de plastic aruncată chiar acolo, în apă, în mijlocul Minunii!
M-a lovit şi m-a durut.
Şi m-am simţit neputincioasă…
Pădurea este plină de gunoaie, la fel şi satul. Sunt prea multe, nu mai facem faţă. Anii trecuţi, în fiecare primăvară, ne luam sacii în spinare şi porneam la adunat gunoaiele de pe strada noastră. Umpleam câţiva saci pe care-i ducea Sebi la tomberoanele din drumul lui spre oaş.
Mă rog.
Tot azi, după ce ne întorsesem de la pădure, au apărut copiii la poartă „să mă ceară la joacă”. Le-am zis că nu pot să ies pentru că aveam treabă şi le-am împărţit bomboane – de data asta am reuşit să nu le mai mănânc noaptea, pe furiş.
De câte ori le ofer ceva ambalat, dar mai ales când vin cum au venit azi şi copii mai mici, pe care nu i-am pisat încă îndeajuns, le ţin cuvântarea obişnuită:
„ Copii, dar nu aruncaţi hârtiuţa pe stradă, da?! O puneţi în buzunar şi o duceţi la coşul de gunoi de la voi de acasă. Că mă supăr pe voi dacă le văd pe jos!”, şi la sfârşit, cu o privire cât pot eu de caraghios rea: „şi să ştiţi că-i spun lui Sebi să nu vă mai aducă NICIODATĂ bomboane!”
Eh, iar latră zănaticii ăia doi, ia să mă duc să mai verific ce-i pe-afară!
Acolo, în pădure, am văzut cum sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg. M-am simţit atât de vinovată… şi mi-a fost atât de ruşine!

IMG_6924

Cerul stă culcat pe pământ (din august 2013)

De trei nopţi îmi iau scăunelul şi mă duc în grădină să privesc ploaia de stele.
Aici cerul stă culcat pe pământ şi dacă întinzi palma deschisă este foarte posibil să-ţi pice în ea o stea!
Când stăteam la oraş simţeam lipsa cerului ca pe-o boală…
El era la locul lui, bineînţeles, dar ziua mă apăsa, niciodată întreg, ci tăiat, lipit, iar tăiat, fragmentat la infinit de mari cuburi gri; iar noaptea, când aerul otrăvit devenea vizibil, ceţos – alburiu, ca o pastă care te înconjura din toate părţile, cerul nu se mai vedea deloc.
Eram doar o umbră devoratoare în labirintul umbrelor.

IMG_9598

Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

Ninge. Ninge des – perdea albă vălurită de vânt. Trosneşte focul în sobă, mimiţele zac întinse cât sunt de lungi prin casă…
Este frumos, dar sunt singură – Sebi e plecat la oraş -, şi poate să fie atmosfera oricum, că tot nu mi-e bine.
Din nou în mijlocul vârtejului fulgilor de nea, şi totuşi unde a dispărut bucuria uimită ce mi-o dădea zăpada iernii trecute?!
Noroc că aici nu pot rămâne scufundată în tristeţe din simplul motiv că trebuie să mă duc să aduc lemne din magazie dacă nu vreau să îngheţ.
Scurt frecuş cu mimiţele. Şarpe vrea afară… eu îl dau, dar n-o să-i convină.

Cele de mai sus le-am scris pe la ora patru după-amiază.
Acum este unu noaptea.
Între timp, că tot eram eu necăjită că-s singură şi-i trist, s-a mai „luat” şi curentul. O oră am stat eu liniştită la lumina lumânărilor cu nasul băgat în burţile moi ale mâţelor, dar când am văzut că nu mai vine şi nu mai vine lumina, am cam intrat în panică.
Dar mi-a trecut şi panica.
Am stins lumânările şi singura lumină, straniu albăstruie, care pătrundea în casă era cea de la zăpada luminată de Lună.
De frica frigului, am făcut un foc bun şi prin ochiurile plitei scăpau la danţ pe pereţi şi pe tavan străluciri roşii.
Până la urmă a fost bine că s-a întrerupt curentul: prea mult zgomot inutil –calculator, televizor, prea multă risipire în multe şi mărunte.
Întinsă în pat, cu Şarpe care torcea în braţe, am reuşit să aud liniştea. Şi liniştea a pogorât şi-n mine.

IMG_2751

Cu câte daruri am intrat în lume!

Am testat calitatea nopţii: dacă-i cald, dacă se văd stelele… Cald este, ciudat de cald pentru o noapte de la jumătatea lui octombrie, dar beznă şi umezeală.
Ca să stau totuşi un pic afară, m-am dus pe terasa din spate, dar amândouă fotoliile erau deja ocupate de Milka şi de Şarpe şi nu mi-am permis să le deranjez. Cum mă dor toate oscioarele, am intrat în casă fără mare tevatură.

Azi am fost într-o preumblare mai lungă prin pădure. Iniţial pornisem la drum cu ţintă, un loc frumos undeva aproape de marginea pădurii, dar cu fiecare pas pe care-l făceam prin lumina frunzelor galbeneroşiiverzi ne îndreptam fascinaţi, hipnotizaţi spre inima Dumneaei. Eee… şi când ajungi acolo trebuie să taci, să îngenunchezi şi, dacă ai noroc, să plângi de fericire.
Cât m-au răsfăţat ursitoarele, cu câte daruri am intrat în lume! Dar oarbă, surdă şi mută am fost… şi încă sunt.

IMG_1414

O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte. – scrisă în octombrie anul trecut şi pe care n-am postat-o pe blog la vremea respectivăă

În cursul zilei, la ţară, mişcarea e gratis! Se iveşte întotdeauna ceva de făcut în bătătură: ba e de strâns din faţa uşii câte o coadă de şoarece ghinionist sau, şi mai trist, o aripă de vrăbiuţă prinsă de moarte în somn, în cuib – resturi rămase de la cina târzie a pisicii Milka; ba de măturat terasa, că VAI! iar au invadat-o frunzele; ba una, ba alta, până trece ziua şi mă trezesc obosită fără să fi făcut mare lucru! Am îmbătrânit, m-am puturoşit, nu ştiu! Mă rog, nu contează…
Dar azi a fost atât de cald, cerul atât de albastru şi atât de tare mă sperie frigul ce va veni încât am fugit jumătate de oră de la datorie ca să stau la locul meu de sub cireş – locul unde privirea nu întâlneşte obstacole în zborul ei spre frumos, auzul se purifică de orice zgomot, iar mintea se eliberează de cuvintele-gânduri. În cel mult un sfert de oră de „terapie”, fără niciun fel de efort, nici fizic, nici psihic, rămâi doar tu şi culoarea, sunetul şi mirosul anotimpului din jur.
Şi iarna aş sta acolo, culcuşită în zăpadă.
O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte.IMG_9206