Cu Romică nu mi-e frică

Plouă și este frig. Grea osândă pentru oscioarele mele.
Din cauza ploii și a frigului, ne-am repliat cu tot calabalîcul – mese, fotolii, pături, păturici și păturele – pe terasa din față.
Puțin mai devreme, am zăbovit pe ea ca să-mi limpezesc gândurile și să ascult ploaia. Lângă picioarele mele își căuta culcuș Romică, dar absorbită în labirintul din scăfîrle, nu prea i-am dat atenție.
Până când, săracuțul, n-a mai răbdat și s-a urcat cu lăbuțele pe genunchii mei, oferindu-mi căpșorul la alintat.
Nici din piatră să-mi fi fost inima și n-aș fi rezistat, așa că m-am smuls din valul negru al închipuirilor și l-am mângâiat. Ce urechiușe fine are, ce blăniță moale… În timp ce-l răsfățam, de plăcere își închidea ochișorii umezi și blânzi.

Îngrijorată fără motiv, azi am umblat prin lume cu umerii lăsați, dezamăgită în primul rând de mine, amărâtă că nu pot ajuta pe nimeni cu nimic, și această stare mi-a reamintit senzația de vid interior prin care sufletul meu a mai trecut cândva.
Doar pentru câteva ore am retrăit acel timp al torturii, când, masochistă fiind, devenisem dependentă de suferință, încurajând astfel boala să mă închidă în umbra din iadul fără de speranță.
Ușor, cu multă dragoste și nesfârșită milă, l-am mângâiat pe moșneguțul Romică…
Și-n timp ce-l dezmierdam, zâmbind mă îndepărtam de neant.

IMG_8564

Anunțuri

Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384

Aripi

Zi și noapte a fost atât de cald, de atât de mult timp, fără picătură de binecuvântată ploaie, încât iarba a fost pârjolită și preschimbată în praf. Și-acum, la ora asta târzie din noapte este foarte-foarte cald. Cerul fără stele, acoperit de nori întunecați și sterpi. Am îngenuncheat și mi-am pus palma pe fruntea Sa: of, dogorește Pământul bolnav.

Ca orice pui de om, în acea miraculoasă clipă în care m-am născut, am bătut imediat din aripile mele mărețe, perfect pregătită de zbor.
Dar smulse de mine, tăiate de alții, divinele mele aripi, încet-încet, au dispărut…

IMG_8482

Cântecul greierilor se aude în tot Universul?!

Făcut pat în mijlocul grădinii. STOP. Hrănită cu stele căzătoare. STOP. Străjeri: Bursuc, Romică și cu Șarpe. Stop. Șarpe tors, Romică sforăit, numai Bursuc cu adevărat păzit. Stop. Aricii hârș-hârș făcut pe frunzele uscate. Stop. Mă întreb: cântecul greierilor se aude în tot Universul?! Stop.

A suflat vântul și s-a răcorit puțin. Întinsă, cu Șarpe torcându-mi la picioare și cu Romică visând la cap, am așteptat să se ivească Luna printre scândurile gardului și apoi am urmărit-o cât de delicat dansa pe frunzele nucului în timp ce se înălța.
Atacul țânțarilor și înțepeneala oaselor m-au trezit din reverie, așa că mi-am strâns calabalâcul și am intrat cuminte în casă.

Cât Timp miraculos, ca acesta, am pierdut lăsându-mă înșelată că există timp.

IMG_7730

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Horă învârteau copacii

Au îmbobocit crizantemele și m-am întristat: simt cum vara se grăbește să plece.În noaptea asta e puțin mai frig, așa că n-am mai apucat cine știe ce să stau să mă rog-meditez în curte contemplând stelele. Dar nopțile trecute, când a fost foarte cald, în mijlocul grădinii mi-am pus salteluța, am adus pături și păturici, perne și pernuțe, și m-am instalat confortabil în patul regesc din odaia mea cu tavan înstelat.
De jur-împrejurul infinitului văzduh al nopții, urniți ușor de vânt domol, horă învârteau copacii.

IMG_6763

În preajma lor tăceam – ce să le spun?!

Am noroc, căci plouă apăsat și-n noaptea asta! Ieri n-am putut să mă bucur de sunetul ploii din cauza muzicii vecinului – tare supărată am mai fost, să-mi dau duhul nu alta! -, dar acum stau cu ușa deschisă și devin ploaia însăși, picătură cu picătură.
Când îmi trec bâzdâcii, când mi se liniștesc din bocănit piticii din cap, mă apucă remușcările… îmi zic că exagerez, că-s eu răzgâiată, mofturoasă, cusurgiță.
Ce-i drept, e drept: chiar sunt! Aici la țară nu-mi mai convine, dincolo, la oraș, nici atât.

Gogo a miorlăit de durere: of, o necăjesc și pe ea reumatismele. Când e umezeală, eu, Gogo și Romică avem dureri reumatice… deh, bătrânii ogrăzii!

La oraș nu mai suportam zâmbetele false, discuțiile din vârful limbii, relațiile sterpe cu oameni care-și ascund adevărata față sub atâtea măști încât devin prizonierii scenei unde joacă robotizați în propria lor piesă. Și n-ai cum să-i ajuți, să-i trezești din minciună. În preajma lor tăceam – ce să le spun?! -, dar, privindu-i, vorbea destul privirea mea uimită.

IMG_6258

Ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos…

Am terminat treburile în casă, în curte. Totul e în ordine. O carte – Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare” – zace pe iarbă, lângă hamac, iar vântul îi răsfiră paginile transformând-o într-un evantai imens.
La Soare este cald, dar la umbră, la ”Locul secret”, unde am pus hamacul, cu vântul ăsta năbădăios este chiar frig. Nu-mi prea vine să stau să citesc.
Faptul că am renunțat la scris atât de devreme, lăsându-mă învinsă aproape fără luptă – din diferite motive, dar cel mai important a fost că n-am vrut să-mi murdăresc sufletul – îl simt ca pe o durere difuză în toată ființa. Mă bântuie un soi de vinovăție, mă simt inutilă, ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos.
Știu, am fost prea mult timp prizoniera suferinței, a bolii ei care-ți răpește toată energia… până și dorința de-a trăi… dar parcă justificarea asta nu-mi mai ajunge.

A început foiala: Milka miorlăie și se învărtește în jurul meu atingându-mă cu coada, semn că vrea să-i dau să mănânce, iar eu, slugă netrebnică ce sunt, stau degeaba la scris!

IMG_6102

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414