Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

O jumătate de oră de terapie

O jumătate de oră m-am privit ochi în ochi cu stelele. Stelele mi-au spus multe… și bune și mai puțin bune. Dar orice mi-ar zice, măcar știu că-mi vor binele!
La vecinul de vizavi este chef: se aud rostogolindu-se voci groase și abia-abia – doar dacă-mi ciulesc urechiușele- se distinge și muzichia… Păi nu e frumos așa: să trăiască el mulțumit și fericit, dar să trăiesc și eu pe lângă el mulțumită și fericită?!
…
De câte ori în creierul meu prost și rău începe să se înfiripe o cât de mică aroganță, de atâtea ori – zbang! – mi se întâmplă o belea!
Azi se auzea destul de tărișor un radio de undeva, de departe – eu chiar nu-mi explic cum stă treaba cu sunetele în satul ăsta! Ce le amplifică, cine le poartă atât de clare?! – și mă enervam cu fiecare minut din ce în ce mai rău, mai ales că era cald și nu terminasem încă de făcut curat în casă. Mă foiam cu viteza melcului de colo-colo, mă încurcam în mimițele și cățeii pe care tocmai atunci îi răzbise foamea… și ca deobicei, fără să mai cuget nițel, scap cu voce tare cuvinte urâte și grele. E, în momentele de genul ăsta, când iese din rărunchi năduful, nu mai găsești nici urmă de compasiune față de om în inima mea… și atunci Spiritul se rușinează și dispare și el. Rămân deodată singură, în întuneric și nu mai sunt nici om, dar nici îndurată ca fiară.
Slavă Celui care se răzvrătește în mine și-mi atrage cumva atenția – în general î n mod dureros, ca să pricep odată! Azi de exemplu, imediat după ce mi-au ieșit șerpii veninoși pe gură, mi-a intrat sub unghie o bucată de vopsea când lustruiam ușa de la intrare. M-a durut de mi-au țâșnit lacrimile… încă mă mai doare. Dar durerea mi-a resuscitat inima.
Dintotdeauna mi s-a întâmplat asta… doar că a durat mult până să înțeleg legătura.

Îmi vindec inima cu esențe

Am dănțuit în mijlocul curții pe o potecă de lumină – cale din raze de Lună. Am săltat, m-am legănat, m-am îndoit, am învărtit cerul când m-am rotit! Fără muzică, doar pe ritmul de café-concert executat de greieri și de broaște.
Bursuc și Romică au crezut că-i rost de joacă și-au început să se alerge prin curte bezmetici – n-am mai continuat zbânțuiala ca să nu mă împiedic de ei și să-mi frâng gâtul.
Încerc să găsesc o explicație uimirilor mele de copil în fața frumosului! Pofta neostoită de a privi cerul, iarba, frunzele, nesațul cu care miros aerul și florile, atenția cu care ascult șoapta vântului, plânsetul ploi, cântecul păsărilor, nevoia de neoprit de a alinta și smotoci mimițe și căței… de unde atâta Viață nouă în mine?!
După mult timp eliberată din infernul minții – univers gri și rece -, îmi vindec inima cu esențe.

Dar nu este timpul pierdut…

Ce strălucitor verde luminează după-amiaza asta de duminică! După ploile aprige, aerul s-a scuturat de praf și, încins de razele soarelui, din verdele pământului ies fuioare de aburi.
Sunt bucuroasă! Perechea de rândunele – vecinele noastre gălăgioase și tare dragi – s-a întors la cuib.
Necăjiți am mai fost: nu știm din ce motiv, după o perioadă scurtă de clocit, au renunțat și au dispărut. Nu ne amintim să se fi întâmplat ceva deosebit, Milka n-avea cum să ajungă la ele, noi nu le-am deranjat cu absolut nimic…
Când am văzut că nu mai vin și nu mai vin, după o săptămână, s-a uitat Sebi – cu cea mai mare grijă să nu-l atingă – în cuibul lor: acolo dormeau două oușoare – albe perle de cuib!
Acum s-au întors și-și remobilează căsuța cu puf!
…
Ce-au mai crescut copiii din sat! Patru dintre fete – să nu le recunosc aproape, adevărate domnișoare! – au terminat deja clasa a opta și urmează să plece la oraș, la liceu.
Știind cât de mult mi-a lipsit când aveam vârsta lor cineva care să-mi ghicească întrebările și-n răspunsurile căruia să cred, îmi pare tare rău că nu am stat mai mult, mai pe îndelete de vorbă cu ele. Dar nu este timpul pierdut…

În preajma lor tăceam – ce să le spun?!

Am noroc, căci plouă apăsat și-n noaptea asta! Ieri n-am putut să mă bucur de sunetul ploii din cauza muzicii vecinului – tare supărată am mai fost, să-mi dau duhul nu alta! -, dar acum stau cu ușa deschisă și devin ploaia însăși, picătură cu picătură.
Când îmi trec bâzdâcii, când mi se liniștesc din bocănit piticii din cap, mă apucă remușcările… îmi zic că exagerez, că-s eu răzgâiată, mofturoasă, cusurgiță.
Ce-i drept, e drept: chiar sunt! Aici la țară nu-mi mai convine, dincolo, la oraș, nici atât.
…
Gogo a miorlăit de durere: of, o necăjesc și pe ea reumatismele. Când e umezeală, eu, Gogo și Romică avem dureri reumatice… deh, bătrânii ogrăzii!
…
La oraș nu mai suportam zâmbetele false, discuțiile din vârful limbii, relațiile sterpe cu oameni care-și ascund adevărata față sub atâtea măști încât devin prizonierii scenei unde joacă robotizați în propria lor piesă. Și n-ai cum să-i ajuți, să-i trezești din minciună. În preajma lor tăceam – ce să le spun?! -, dar, privindu-i, vorbea destul privirea mea uimită.

M-au crescut cuvintele lui

Plouă. Nici răpăiala strașnică nu poate acoperi muzica vecinului ce-mi sfârtecă bieții creieri de mai bine de zece ore. Perversă, se strecoară printre picături, iar urechea mea o percepe ca pe o jelanie continuă… Of!
Când mă enervez, Sebi îmi reproșează că n-am plecat definitiv în altă țară, că n-am mai fi pătimit genul acesta de tortură.
Pe undeva are și el dreptate…
Eh, popor trist și fără lege… de care totuși n-am putut să mă despart, căci cuvintele lui tărăgănate și moi la beție, răstite și-mpletite la mânie, amare și dulci când cer și dau iubire mă ridică din țărână și mă alcătuiesc.

Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.
…
Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.
…
Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

Așteptând furtuna

Tot așteptând furtuna promisă de cerul întunecat, fără stele, am bătut curtea înainte – înapoi de la hamac pe terasa din spate. Vântul când mă atingea domol, călduț, înmiresmat, când mă pălmuia nervos și rece, mirosind a ploaie.
Ca să văd pe unde merg, să nu risc să mă intersectez cu Milka sau cu Șarpe, am aprins lumina de la intrarea în magazie. La ora asta, Milka și Șarpe vânează de zor șoareci prin grădinile vecine, dar vin să-i mănânce – păi unde altundeva?! – acasă.
Becul învelit într-o sferă albă de sticlă, portocaliu și foarte slab – l-am ales special să fie așa, să nu rănească somnul lumii, să nu taie noaptea cu lumină rece -, era ca o lună plină când apune. Umbrele copacilor se alungeau spre gard răscolite de vânt, și între ele, pe poteca abia luminată, umbra mea înfiorată de gând se avânta zveltă către poartă.
…
Acum stau în casă cu ușa deschisă și cu urechile ciulite ca să aud dacă începe ploaia. Poate apuc să-mi răcorească fața câteva picături!
Ni se urează să ne rămână spiritul tânăr ca la douăzeci de ani, dar al meu era pe-atunci deja mort și îngropat și nejelit de nimeni.

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.
…
Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!
…
Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!
…
Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!