Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725

Reclame

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112

Sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg.

E agitaţie mare în noaptea asta: motanul Şarpe a intrat şi a ieşit de vreo nuştiucâteori, pisica Milka la fel; căţeii Romică şi Bursuc latră de o oră cu câte o pauză de două-trei minute între reprize… De zece ori am ieşit afară să verific dacă nu este vreun hoţ ascuns pe undeva… Normal că nu era: latră toţi câinii din sat şi se simt obligaţi să latre şi ei!
Deşi e frig – sau poate nu-i chiar aşa de frig, poate-s eu înfrigurată -, am stat olecuţă cu ochii pierduţi în adâncul negru al cerului… doar câteva stele tremurau odată cu mine!
Azi, pentru că a fost Soare şi un picuţ mai cald, am fost la pădure la ghiocei, dar în alt loc decât cel de ultima oară. Nu poţi zice că o parte a grădinii raiului este mai frumoasă decât alta, dar acolo susură şi şerpuieşte un pârâu…
Sporovăind cu Sebi, stăteam pe burtă şi făceam poze cu ghiocei şi viorele în prim plan, în plan secund fiind apa care strălucea atinsă de razele Soarelui… când ochiul cu care priveam prin aparat a fost izbit de o sticlă de plastic aruncată chiar acolo, în apă, în mijlocul Minunii!
M-a lovit şi m-a durut.
Şi m-am simţit neputincioasă…
Pădurea este plină de gunoaie, la fel şi satul. Sunt prea multe, nu mai facem faţă. Anii trecuţi, în fiecare primăvară, ne luam sacii în spinare şi porneam la adunat gunoaiele de pe strada noastră. Umpleam câţiva saci pe care-i ducea Sebi la tomberoanele din drumul lui spre oaş.
Mă rog.
Tot azi, după ce ne întorsesem de la pădure, au apărut copiii la poartă „să mă ceară la joacă”. Le-am zis că nu pot să ies pentru că aveam treabă şi le-am împărţit bomboane – de data asta am reuşit să nu le mai mănânc noaptea, pe furiş.
De câte ori le ofer ceva ambalat, dar mai ales când vin cum au venit azi şi copii mai mici, pe care nu i-am pisat încă îndeajuns, le ţin cuvântarea obişnuită:
„ Copii, dar nu aruncaţi hârtiuţa pe stradă, da?! O puneţi în buzunar şi o duceţi la coşul de gunoi de la voi de acasă. Că mă supăr pe voi dacă le văd pe jos!”, şi la sfârşit, cu o privire cât pot eu de caraghios rea: „şi să ştiţi că-i spun lui Sebi să nu vă mai aducă NICIODATĂ bomboane!”
Eh, iar latră zănaticii ăia doi, ia să mă duc să mai verific ce-i pe-afară!
Acolo, în pădure, am văzut cum sticla de plastic pângărea apa, florile, copacii, cerul – murdărea Pământul întreg. M-am simţit atât de vinovată… şi mi-a fost atât de ruşine!

IMG_6924

Pierduţi în verde

Întâi am fost „La gemeni” de unde am cules cimbrişor, apoi ne-am întors acasă, şi le-am găsit pe Muscă şi Milka jucându-se prin curte. Noi ne-am tras sufletul puţin şi am plecat la un prieten. Pe drum, ne-am întâlnit cu câţiva copii care au luat nişte pui de vrăbiuţă din cuibul lor. Le-am explicat că mama lor o să plângă după ei, iar Sebi s-a urcat în copac şi i-a pus înapoi.
Am mai cules nişte cimbrişor, ne-au ajutat şi copiii cu mânuţele lor, am făcut baloane de săpun care au zburat departe… Am pozat un mac de s-a săturat săracul.
Şi a venit apusul…
Şi focul făcut de prieten.

Cu câte daruri am intrat în lume!

Am testat calitatea nopţii: dacă-i cald, dacă se văd stelele… Cald este, ciudat de cald pentru o noapte de la jumătatea lui octombrie, dar beznă şi umezeală.
Ca să stau totuşi un pic afară, m-am dus pe terasa din spate, dar amândouă fotoliile erau deja ocupate de Milka şi de Şarpe şi nu mi-am permis să le deranjez. Cum mă dor toate oscioarele, am intrat în casă fără mare tevatură.

Azi am fost într-o preumblare mai lungă prin pădure. Iniţial pornisem la drum cu ţintă, un loc frumos undeva aproape de marginea pădurii, dar cu fiecare pas pe care-l făceam prin lumina frunzelor galbeneroşiiverzi ne îndreptam fascinaţi, hipnotizaţi spre inima Dumneaei. Eee… şi când ajungi acolo trebuie să taci, să îngenunchezi şi, dacă ai noroc, să plângi de fericire.
Cât m-au răsfăţat ursitoarele, cu câte daruri am intrat în lume! Dar oarbă, surdă şi mută am fost… şi încă sunt.

IMG_1414

O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte. – scrisă în octombrie anul trecut şi pe care n-am postat-o pe blog la vremea respectivăă

În cursul zilei, la ţară, mişcarea e gratis! Se iveşte întotdeauna ceva de făcut în bătătură: ba e de strâns din faţa uşii câte o coadă de şoarece ghinionist sau, şi mai trist, o aripă de vrăbiuţă prinsă de moarte în somn, în cuib – resturi rămase de la cina târzie a pisicii Milka; ba de măturat terasa, că VAI! iar au invadat-o frunzele; ba una, ba alta, până trece ziua şi mă trezesc obosită fără să fi făcut mare lucru! Am îmbătrânit, m-am puturoşit, nu ştiu! Mă rog, nu contează…
Dar azi a fost atât de cald, cerul atât de albastru şi atât de tare mă sperie frigul ce va veni încât am fugit jumătate de oră de la datorie ca să stau la locul meu de sub cireş – locul unde privirea nu întâlneşte obstacole în zborul ei spre frumos, auzul se purifică de orice zgomot, iar mintea se eliberează de cuvintele-gânduri. În cel mult un sfert de oră de „terapie”, fără niciun fel de efort, nici fizic, nici psihic, rămâi doar tu şi culoarea, sunetul şi mirosul anotimpului din jur.
Şi iarna aş sta acolo, culcuşită în zăpadă.
O jumătate de oră – răgazul de-a renaşte.IMG_9206

Dor de mare

Pentru că răsună până la noi în curte manelele vecinilor – iar o fi vreo sărbătoare! -, deşi aş fi vrut să stau afară pentru că-i frumos, cald şi bate un vânt uşor care face frunzele să cânte şi să dănţuiască, m-am refugiat în casă. E frumos şi-n casă.
Săptămâna asta mi-am făcut damblaua şi am fost la mare într-o „vacanţă” obositoare de-o zi. Nici eu, nici Sebi nu mai suntem, cum eram până nu demult, mari amatori de excursii. De când avem căsuţa asta din mijlocul poveştii nu ne mai vine să plecăm niciunde. Dar anul ăsta, după doi ani de pauză, chiar mi s-a făcut dor de mare.
Aşa! Drumul până acolo a fost o tortură: la fiecare cadavru de animal de pe marginea şoselei îmi blestemam gândul de ducă. Un măcel: câini, pisici, arici, păsări chiar şi o vulpe ucise, sfârtecate fără milă de maşini.
Un cimitir şi-o groapă de gunoi a fost peisajul pe care l-am văzut până să poposim pe plaja „sălbatică” de care auzisem din vorbă-n vorbă că a mai rămas.
Mda.
Deja ajunşi acolo, nu ne mai puteam întoarce, aşa că m-am apucat, în plin soare, cu un ochi poftitor către mare, să adun gunoaiele lăsate de mârlani. Am strâns o pungă mare cu peturi şi alte plasticuri, atât cât priveliştea spre mare să fie curată.
A fost frumos cât am stat! Marea, soarele, pescăruşii, bălăceala, apusul, strălucirea neliniştită din fiecare val m-au făcut să mă bucur de fiecare clipă. Iar noaptea, la mare, cerul plin de stele, neacoperit de luminile omului, este măreţ.
Dar la întoarcerea spre casă, inima mea a plâns din nou.
Promit să nu mi se mai facă niciodată dor de mare! Promit!

IMG_7087

Aseară a fost furtună

Copleşită de toane, indispoziţii, gânduri dureroase, frici – au şi ele motivaţiile lor, nu chiar toate-s boli închipuite -, n-am mai avut chef de nimic. Nici de făcut poze, nici de scris, nici de contemplat minunile din Grădina Domnului. Pur şi simplu m-am adunat în mine de prin toate colţurile universului în care eram răspândită şi mi-am plâns soarta aproximativ tristă, crudă şi nedreaptă. Nimic nu mi-a mai plăcut, nimic nu m-a înduioşat. Mă înneguram şi tremuram închisă-n spaima mea.
Noroc că fauna casei – mimiţele şi căţeii, care fac cu schimbul în întreţinerea unei doze optime de haos! – m-a mai scos din butoiul cu smoală în care fierbeam la foc mocnit!
După o săptămână de umbră fără sfârşit, în noaptea asta mi-am luat o scurtă vacanţă.
Aseară a fost furtună, iar acum, în picăturile de ploaie suspendate de vârfurile miliardelor de frunze, calmă, aurie, se oglindeşte Luna.

IMG_2311

Pământ Viu eram, purtat printre stele

Tocmai ce m-am întors de afară unde lumea e luminată doar de strălucirea stelelor! Nu a trebuit să aprind lanterna. Cu tălpile goale, mângâiate de iarbă, mă foiam de colo-colo, înălţându-mă din când în când pe vârfuri în urmărirea îngerilor care urcau spre cer.
Aşa… totul perfect până mă lovesc cu putere de Şarpe care se juca alergând bezmetic. Abia ce apucasem să mă stabilizez cât de cât, că mă lovesc şi de Muscă – pisica babă nebună ca a sa stăpână, care, la rându-i, se juca de-a alergatul!
Înainte de impacturile respective cu cele două mimiţe ţăcănite mă aflam atât în adâncul meu cât şi în afara mea…
… Pământ Viu eram, purtat printre stele.

IMG_0806

Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

Plouă. M-am tot fâţâit de colo-colo – ba pe terasa din faţa casei, ba pe cea din spate, căutând locul perfect pentru a privi cu lanterna ploaia faţă către faţă… şi fără să mă ud, normal! Mda, cel mai frumos este pe terasa din spate, unde apa se scurge în cascadă de pe copertină şi pot să fac să strălucească stropii de sus până jos!
M-am băbit groaznic în ultimul an! Eheei, în anii trecuţi abia aşteptam să mă arunc în ploaie, să ţopăi prin curte în plină furtună! Acum a fost suficient să mă umezesc de la vapori şi spiritu-mi, neputincios şi delicat, s-a declarat învins înainte de a fi luptat! Aşa că, de frica durerilor de oase, m-am refugiat în casă, lângă mimiţele lu mama, pe păturica electrică cea fermecată! Abia mai am loc şi eu pe un colţ, restul e ocupat de: Muscă, Gogo şi Şarpe… Milka-i la vânătoare, normal!
Regrete?! Deşi n-ar trebui, totuşi am! Acum, când simt solemnitatea fiecărei clipe, regret şi plâng toate clipele irosite.

IMG_9135