Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!

Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!

Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!

De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

IMG_8239

Anunțuri

… nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.

S-a stins cam demultişor focul în sobă şi mi s-a făcut frig. Aş fi vrut să-mi pun pe mine cămaşa de la pijama, dar pisisica Gogoaşă doarme fericită pe ea, ghemuită în cute ca într-un cuib. În somnul ei inocent e atâta pace, încât mi-am retras ruşinată mâna întinsă, profund scârbită de lipsa mea de respect.

Ca un cadou în plus de la Moşul cel Bun şi Drept faţă de nazurile perfidei sinuzite, de două zile mă lupt şi cu un junghi intercostal aproape paralizant.
Cu vreo faptă rea negândită, cu vreun gând bun neînfăptuit, trebuie că am greşit de nu-mi mai dau timp liber belelele în ultima săptămână. Prea ocupată cu înzorzonatul casei pentru Sărbători, hipnotizată de luminiţele pâlpâitoare de la ferestre, nu am găsit puterea de a sta măcar o clipă de vorbă cu mine. Însă n-am nici cea mai mică îndoială că, foarte curând, se va ivi şi momentul acela purificator…
Căci, disperată cum sunt după raiul creat din Iubire, nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.
IMG_7817

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Leneșă, răsfățată, rea

De câteva ore plouă năvalnic, des, cu stropi mari și grei. Pe acoperiș aleargă herghelii de cai nebuni și, călcată de copitele lor, apa se scurge de pe casă în cascade.
Motanul Șarpe este foarte derutat de vremea câinoasă ce s-a pornit de două zile: iese-intră, intră-iese. Tocmai ce i-am dat drumul afară. Grijulie – vai!, să nu se ude sărăcuțul băiețel -, l-am urmărit cum ocolește scârbit toate bălțile și se urcă tacticos pe masa de pe terasa din față. Țeapăn, vigilent, cu urechile ciulite, pândește întunericul.

De rușine că sunt prea nervoasă fără motiv, m-am cam evitat în ultima perioadă, n-am mai stat de vorbă cu mine.
Leneșă, răsfățată, rea, nu ascult de vorbă bună, trebuie să mă trag de urechi, să dau cu mine de pământ.
Ca să încerc să pun lucrurile la punct, în noaptea asta am închis calculatorul și, la lumina lumânărilor, în zgomot de potop, mi-am dat foc la coroana din carton și la aripile din hârtie.

IMG_2111

Stropi mărunți de tristețe și otravă

Brr… frig afară. Frig și ceață.
Durerea de oase mă cocârjează, amintindu-mi să-mi cobor privirea ațintită spre ceruri, să mă mai oglindesc și în lut!
Dar, inconștientă creatură ce sunt, dârdâind, mi-am luat inima-n dinți și am stat preț de-o visare afară, în hamac.
Din cauza umezelii, difuz luminat de razele Lunii, am văzut cum văzduhul a devenit fluid fosforescent… Liniște… nicio pală de vânt care să smotocească frunzele, să le facă să râdă, doar din când în când, un greiere nebun cânta răgușit. Pe deasupra mea a trecut țipând o cucuvea… mititica mamei, sărăcuța de ea!

Povestea e mai lungă și mai complicată, n-are rost s-o înșir pe toată, dar tare tâmpită a fost săptămâna asta!
Eh, îmbătrânim amândoi, și de-acum, la fiecare început de toamnă, ne așteaptă, firesc, câte-un nou beteșug.
Punând capac, trei zile, din cauza vremii foarte urâte, am stat la grămadă cu pisisicile, închiși în casă ca niște trântori.
După atâta vară, fără preaviz înghesuiți împreună cu toate bolile noastre între patru pereți, trist, lung, întunecat, mișcându-se tare greu, ni s-a părut că trece timpul…
Încet-încet, fără să băgăm de seamă, tot ițindu-se încruntat la ferestre, tot bătând enervant în acoperiș, cerul vinețiu ne-a picurat în suflete stropi mărunți de tristețe și otravă. După trei zile de captivitate la comun, bosumflați că greul de-abia acum începe, că primăvara e atât de departe, eram amândoi ursuzi de-a binelea. Peste zece ani cred c-o să ne împungem unul pe altul, mai în glumă mai în serios, cu bastoanele!
Noroc că a patra zi a ieșit Soarele și ne-a mai încălzit inimile… și oasele.

Cred că dintre toate ridurile bătrâneții, cea mai respingătoare este cuta înghețată a acrelii.

IMG_1537

Într-o altă zi de sfârșit de septembrie…

Înarmată bine împotriva dușmanului Frig cu: două pături, două halate groase, sac de dormit, bașca ”zece cojoace” pe mine, m-am instalat în hamac și m-am dizolvat în noapte.
Pare simplu și frumos, dar n-a fost deloc așa!
Până m-am vârât în sac, până am aranjat păturile pe mine, ursul galben de pluș ca pernă și mi-am găsit o poziție cât de cât acceptabilă, m-am zbătut ca peștele în plasă! La sfârșit, ostenită, am stins lanterna de cap și am oftat ușurată că pot să-mi trag sufletul…
… și apoi m-am îmbrăcat în rochie de catifea neagră înțesată cu diamante.

Azi a fost zi de ”creat” zacusca, și Vai!, și ”Ptiu, ptiu”, ce zvârlugă de fată am mai fost!
Cartierul general a fost pe terasa din spate, acolo s-au sacrificat legumele!
Cunoscându-mă câtă nepoftă de muncă fizică am în general, și pentru că nu voiam să mă pună păcatul să fiu nervoasă, m-am ținut sub observație pe durata întregii operațiuni.
La final, mirată, am constatat că am spălat, curățat, tocat, tăiat vinetele, ardeii, roșiile surâzând încontinuu.
Eee, dar cum să nu fi fost fericită, când razele soarelui de sfârșit de septembrie îndulceau lumea și-mi încălzeau sufletul, iar învinsele din palmele mele miroseau a belșug?!
Cu umilă speranță, șoptesc nopții o atât de meschină dorință:
Într-o seară de iarnă, eu și Sebi, lenevind lângă soba fierbinte, cu mimițele dormind duse, lungite pe paturi, să întindem o zi caldă, parfumată, aurie de septembrie pe felii subțiri de pâine prăjită!

Preț de-o clipă, atât cât să mă facă să tremur, gândul meu s-a întors în trecut, aspirat într-o altă zi de sfârșit de septembrie, la fel de caldă și de blând luminoasă ca și cea de azi.
Treceam în clasa a cincea. Aproape plângând, mă întorceam de la școală:
cu o săptâmână înainte, la ora aceea, îmi înmormântasem copilăria în mormântul tatălui meu.

IMG_1420

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat

Deși afară e răcoare, stau cu ușa deschisă ca să ascult greierii… tare dor o să-mi mai fie la iarnă după cântecul lor.
Azi mi-a fost sufletul greu, abia l-am târât după mine.

Ieri ne programasem ca azi să culegem strugurii din via amicului nostru, dar cățelușului Romică i-a intrat ceva în ochi și Sebi a plecat de urgență cu el la doctor la oraș. A rămas ca eu să strâng ”cât oi putea” din bolta de pe terasă, dar după o oră și jumătate obosisem deja fără să fi cules mai nimic! Munca-i grea, efortul mare, iar eu nesimțit de grasă!
Deși la capătul puterilor, ca să adun ciorchinii imenși ce atârnau deasupra mea ca niște întunecate candelabre, m-am cocoțat pe prispă și tot balansându-mă înainte-înapoi în dans de balenă sinucigașă -, mă întindeam disperată după ei. Bineînțeles că până la urmă am amețit și era să cad.
Dar tot nu m-am dat bătută! Încrâncenată, m-am agățat de strugurele cel mai mare și aflat cel mai sus când, fulgerător, m-a înțepat o viespe de buricele degetului! Bine mi-a făcut!
Barză așezată bine-n cuib, satul îl priveam de sus!

Am fost la cules de struguri în cea mai adevărată și frumoasă poveste: cea a clipelor care rămân veșnice.
În curtea prietenului nostru intri pe o poartă de lemn care scărțâie melodios într-o grădină cu mulți copăcei printre care se unduiesc valurile verzi ale ierbii înalte.
Ca o ștrengăriță, prin luminișurile din bolta de viță de vie care o ascund, soarelui de toamnă i se arată casa: o domnișoară micuță și albă, cu ușile și tocurile ferestrelor vopsite cochet în albastru.
Cerul de peruzea se furișa printre frunzele verziigalbeneroșii ale boltei de viță și imaginea reflectată în geamuri era ca paleta de culori a unui mare artist.
Tăindu-le codițele, strugurii negrii, mari și grei, se lăsau cuprinși în palmele mele…
Când era să cad, m-am răsucit cu fața către casă și am tresărit când m-a privit ostilă, oglindindu-se-n fereastră, o străină încruntată.

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat, aruncată aproape moartă la țărm de un vis urât…
Dar ce pot să-mi fac? E numai și numai vina mea!
Cu inima nepregătită îndeajuns, cu mintea neatentă și superficială, am deschis prea larg ușile și ferestrele sufletului casei mele și n-am observat cum, lăudându-mă și dându-mi întotdeauna dreptate, monstrul pe care-l credeam înger, s-a strecurat perfid înăuntru și s-a făcut stăpân.

IMG_0568

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

În oglindă

Din cauza căldurii sufocante, de nu mai știu cât timp, mult în orice caz, n-am mai fost la slujbă, la locurile noastre de rugăciune din Biserica-Pădure. De frica zăpușelii, ziua am stat închiși în casă ca-n toiul iernii.
(Ce-i drept, îi drept! Vara, în casa asta este o răcoare dulce, adormitoare, ca și cum prin camere ar trece înainte-înapoi, în zbor, o aripă leneșă de pasăre uriașă.)
Dar azi, pentru că s-a răcorit puțin, am pornit vioi în drumeție.
O oră cred că a durat toată aventura, dar am acum niște dureri de picioare de parcă am escaladat Chomolungma!

Am ieșit afară doar ca să-i dau să pape lui Romică…
Dar era prea frumos ca să nu ”profit”! Înfășată în pături ca o mumie – de, acum e prea frig! -, am privit din hamacul de sub Pomul Vieții cum urca pe cer o Lună subțirică. Un arici pășea pe iarba uscată…

Uneori prea mă fandosesc cu năcazurile mele trecute, prezente și viitoare, prea nemulțumită par a fi de soarta mea, prea mă văicăresc…
Ha, și-acum tot asta fac!
Dezaprobator săltând dintr-o sprânceană, privesc prin mine și zâmbesc acru: babă caraghioasă ce sunt!

IMG_9901

Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725