Cu Romică nu mi-e frică

Plouă și este frig. Grea osândă pentru oscioarele mele.
Din cauza ploii și a frigului, ne-am repliat cu tot calabalîcul – mese, fotolii, pături, păturici și păturele – pe terasa din față.
Puțin mai devreme, am zăbovit pe ea ca să-mi limpezesc gândurile și să ascult ploaia. Lângă picioarele mele își căuta culcuș Romică, dar absorbită în labirintul din scăfîrle, nu prea i-am dat atenție.
Până când, săracuțul, n-a mai răbdat și s-a urcat cu lăbuțele pe genunchii mei, oferindu-mi căpșorul la alintat.
Nici din piatră să-mi fi fost inima și n-aș fi rezistat, așa că m-am smuls din valul negru al închipuirilor și l-am mângâiat. Ce urechiușe fine are, ce blăniță moale… În timp ce-l răsfățam, de plăcere își închidea ochișorii umezi și blânzi.

Îngrijorată fără motiv, azi am umblat prin lume cu umerii lăsați, dezamăgită în primul rând de mine, amărâtă că nu pot ajuta pe nimeni cu nimic, și această stare mi-a reamintit senzația de vid interior prin care sufletul meu a mai trecut cândva.
Doar pentru câteva ore am retrăit acel timp al torturii, când, masochistă fiind, devenisem dependentă de suferință, încurajând astfel boala să mă închidă în umbra din iadul fără de speranță.
Ușor, cu multă dragoste și nesfârșită milă, l-am mângâiat pe moșneguțul Romică…
Și-n timp ce-l dezmierdam, zâmbind mă îndepărtam de neant.

IMG_8564

Anunțuri

Cântecul greierilor se aude în tot Universul?!

Făcut pat în mijlocul grădinii. STOP. Hrănită cu stele căzătoare. STOP. Străjeri: Bursuc, Romică și cu Șarpe. Stop. Șarpe tors, Romică sforăit, numai Bursuc cu adevărat păzit. Stop. Aricii hârș-hârș făcut pe frunzele uscate. Stop. Mă întreb: cântecul greierilor se aude în tot Universul?! Stop.

A suflat vântul și s-a răcorit puțin. Întinsă, cu Șarpe torcându-mi la picioare și cu Romică visând la cap, am așteptat să se ivească Luna printre scândurile gardului și apoi am urmărit-o cât de delicat dansa pe frunzele nucului în timp ce se înălța.
Atacul țânțarilor și înțepeneala oaselor m-au trezit din reverie, așa că mi-am strâns calabalâcul și am intrat cuminte în casă.

Cât Timp miraculos, ca acesta, am pierdut lăsându-mă înșelată că există timp.

IMG_7730

Îmi vindec inima cu esențe

Am dănțuit în mijlocul curții pe o potecă de lumină – cale din raze de Lună. Am săltat, m-am legănat, m-am îndoit, am învărtit cerul când m-am rotit! Fără muzică, doar pe ritmul de café-concert executat de greieri și de broaște.
Bursuc și Romică au crezut că-i rost de joacă și-au început să se alerge prin curte bezmetici – n-am mai continuat zbânțuiala ca să nu mă împiedic de ei și să-mi frâng gâtul.
Încerc să găsesc o explicație uimirilor mele de copil în fața frumosului! Pofta neostoită de a privi cerul, iarba, frunzele, nesațul cu care miros aerul și florile, atenția cu care ascult șoapta vântului, plânsetul ploi, cântecul păsărilor, nevoia de neoprit de a alinta și smotoci mimițe și căței… de unde atâta Viață nouă în mine?!
După mult timp eliberată din infernul minții – univers gri și rece -, îmi vindec inima cu esențe.

IMG_6708

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

Ce pace eternă s-ar naşte

Plouă, e frig şi bate vântul… de-atâta timp este urât că-mi pare că soarele nu o să mai apară niciodată, că primăvara nu o să mai vină…
Miţele mimiţele n-au nicio problemă cu vremea, ar fi vrut ele să zburde pe afară, dar dacă nu se poate, nu se poate şi basta; s-au culcuşit şi dorm cu spor! Şi Sebi la fel!
Ce pace eternă s-ar naşte dacă toţi, dintr-odată, am fi loviţi de-aceeaşi suferinţă pe care o creăm.

IMG_8473

Luna şi bufniţa ei

Este frig, frig de iarnă… dar e-atât de frumoasă Luna-n noaptea asta!
Am luat cina cu un prieten la noi acasă şi apoi ne-am uitat toţi trei uniţi prin tăcere pe fereastră, cu toate luminile din casă stinse, la Luna Grăsuna cum răsare din pădure. La un moment dat, pe o creangă a nucului de la poartă, exact în dreptul Lunii, a poposit o bufniţă imensă! A stat puţin, a cercetat de la înălţime lumea… n-am apucat să ne dezmeticim bine şi a zburat luându-ne în sine.
Sigur ne-a văzut şi ea pitiţi după geam – trei mogâldeţe privind-o uimite – trei perechi de ochi-oglinzi pentru Lună!
Unele clipe pleacă pur şi simplu din noi şi rămân pe veci înafara timpului.

IMG_8370

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215

Scriu cu dragoste, fac poze cu dragoste. Nici n-aş putea altfel!

De câteva zile, de când s-a făcut cald şi sunt semne că primăvara e pe aici, am stat la uşă pregătită de start: să încep munca în grădină! În primul rând mi se pusese pata pe gardul din lemn putrezit, care la o pală de vânt mai viguroasă ar fi căzut. Aşa că azi am tras hâţ-hâţ de gard până am reuşit să-l dobor. Ei, problema a fost căratul rămăşiţelor până la locul unde le vom da foc.
Am târât cu elan revoluţionar vreo câteva bucăţi, dar m-am oprit când m-a apucat o durere groaznică de coaste.
Aşa am făcut dintotdeauna: n-am ştiut să mă „conserv”! Şi mă mai şi mir de ce-s varză!
Mă rog, printre zgâlţâituri, am stat şi cu ochii pe frumuseţea de zi din jur.
Şi bineînţeles că a trebuit să stau destul de mult pe burtă pe pământul încă ud şi rece ca să fac poze la ghioceii curtaţi de albinuţe.
De ce am făcut poze?! Ca să mai bucure şi alţi ochi, să mai hrănească şi alte suflete.
Scriu cu dragoste, fac poze cu dragoste. Nici n-aş putea altfel!
Dacă inima mea nu-i acolo, între ghiocel şi albinuţă şi-n ghiocel şi-n albinuţă, ce rost ar mai avea fotografia?! Dacă n-aş scrie direct din suflet, ce sens ar mai avea cuvintele mele?!
Urmează pozele!
P.S. Aseară m-a amărât teribil un nene cu Dumnezeu pe buze şi-n inimă cu necuratul (pe Facebook)!
Eu sunt drăguţă, amabilă, dar la un moment dat o să încep curăţenia de primăvară şi prin listă. Nu ţin neapărat să am o mie de „prieteni”!
Cu un prieten trebuie să poţi să-ţi deschizi inima şi să te înfiori ascultând împreună aceeaşi muzică a Universului, suflet lângă suflet.

IMG_6004

În seara asta o să ascult focul vorbind

Este greu iarna la ţară…
Femeie este singură acasă, Sebi este plecat la oraş. Gărgăunii din capul meu ies la suprafaţă şi devin din ce în ce mai amărâtă. E, dar o să treacă şi asta.
Îi spun lui Sebi la telefon că-s apatică şi el mă întreabă : Da pisisicile ce fac, nu-şi fac datoria?!
Ba da, dar…
Faţă de acum şase ani, când ne-am mutat aici, acum avem apă curentă, nu mai cărăm apă de la izvor cu bidoanele – decât ca apă de băut, că de, e apă –apă, nu chimicală -, şi dacă avem apă, am făcut imediat şi o baie elegantă cu de toate, dar făcutul focului, ieşitul în frig după câte ceva, bătrâneţea care ne dă târcoale cu durerile ei ş.a.m.d., ne mai fac uneori să ne îndoim că a fost o decizie înţeleaptă stabilirea noastră aici.
Dar nu, n-are cum, chiar dacă creierul contrazice inima, noi ţinem cu inima!
Şarpe a vrut afară, am ieşit şi eu. Vântul s-a potolit, au ieşit stelele…
În seara asta o să ascult focul vorbind şi o să aştept ca Luna Aluna să sară pe cer de pe gard!

IMG_5534