Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Ca domnişoara Gogo să şadă în coşuleţul de pe masă cât mai confortabil, a trebuit să scot tot ce ţineam în el ca să ne fie la îndemână: telecomenzi, suporturi de pahare, mă rog, toate obiectele pentru care era menit. Tot s-a foit biata pisicuţă de colo-colo, ţăcănind cu gheruţele-i neretractile pe podea, negăsindu-şi nicăieri locul, până am priceput, slugă idioată ce sunt, care-i e dorinţa. Acum e mulţumită, stă în coşuleţ şi se spală tacticoasă peste tot. În plan secund, pe canapeaua lipită de masă, doarme lungit măreţul motan Şarpe cel Şchiop.

Ca să nu afum mimiţele nevinovate, am ieşit să duhănesc în pragul uşii. Trăgeam din ţigară şi mă uitam la stele. Limpede şi îngheţat e cerul în noaptea asta!
Mare şnapan îl mai consideram pe Moş Crăciunul ăsta când eram copil. E drept că în obiecte a fost exagerat de darnic întotdeauna, dar, fusesem cuminte, de ce nu înţelegea ce-mi doream cu adevărat, ce rugăciune îi tot şoptea un an întreg inimioara mea?!
Când eram încă prunc, părinţii mei au divorţat şi mi-au spart lumea în două, însă, pui norocos azvârlit dintr-un cuib prăbuşit, am nimerit în braţele moi şi calde ale bunicii. Cât am fost în grija ei, dragostea nu mi-a lipsit… nemernică aş fi să zic vreodată asta!
Pauză
Şarpe vrea mâncare!

Tatăl meu locuia în oraşul vecin, dar mulţi ani a avut interdicţie să vină să mă vadă, iar eu, cu mintea mea curată, de copil, nu înţelegeam cu niciun chip ce invenţie diabolică ar putea să îl ţină departe de mine.
În fiecare an de Crăciun, ca să compenseze cumva absenţa lui, îmi trimitea cele mai mari şi mai frumoase păpuşi… Cu ce zâmbet trist şi dezamăgit le luam în braţe trupurile reci de plastic, ce priviri îngheţate aveau ochii lor de sticlă… nu-mi plăceau, mie mi-era dor de tata!
Mi-era dor să dispar în îmbrăţişarea sa.

Pauză. Foială.

În casa bunicilor, în seara de ajun, după ce bradul era ornat şi lumânărelele prinse în el străluceau în globuri feeric, mâncam cozonac cu nucă, cântam colinde cu bunica şi aşteptam să vină Moş Crăciun.
Un vecin al bunicilor, tare drag mie, se deghiza în Moş, şi, cu sacul greu în spinare, suna la uşă.
Crescând, cu timpul nu mi-a mai păsat deloc ce cadouri voi descoperi în sac. Dar totuşi, când venea momentul sosirii Moşului şi auzeam soneria, tresăream, mă înroşeam toată, inima îmi bătea cu putere … poate-poate, în acel an, înconjuraţi de plete şi barbă din vată, ochii lui Moş Crăciun, zâmbind ştrengăreşte, vor fi ochii căprui ai lui tata!

IMG_7447

 

Anunțuri

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…

După mult timp, azi m-am trezit respirând mai ușor… Leneșă, ca un pisoi somnoros, am mai zăbovit în pat și am privit cum, filtrate prin draperia portocalie, razele soarelui îndulceau camera și o făceau Vie.

De câteva luni mă chinuie o pârdalnică de sinuzită. Am ignorat-o cât am ignorat-o, dar până la urmă am cedat nervos și m-am dus de ceafă la domnul doctor.
După analizele și investigațiile medicale făcute pentru a mi se descoperi diagnosticul, a mai reieșit că ar cam trebui să stopfumatnumultdulcenupreasărat! Eh, dar parcă eu nu știam!
Mă rog, după doar două zile de tratament, azi m-am trezit respirând normal, fără să mi se mai bulbuce ochii în cap de spaimă.
Așa de mulțumită am fost încât aș fi țopăit toată ziulica de bucurie, mai ales că a fost cald și de negrăit de frumos… Dar n-a fost să fie, degeaba a fost intrarea liberă în Paradis…
De respirat respiram mai bine, în schimb, cum eu sunt victima tuturor reacțiilor adverse posibile și imposile, unul dintre medicamentele pe care le iau, inevitabil! mi-a făcut rău.
Pe la prânz, după ce mi-am administrat cuminte doftoriile, m-am așezat în hamac și m-am uitat fermecată la animăluțele tolănite în mijlocul grădinii, la adăpost de umbrele reci, înghesuite toate pe o mică insulă de iarbă luminată și încălzită de soare.
Și atunci au început amețelile, palpitațiile, durerea de stomac…
Suferințe suportabile, bineînțeles, dar răbdarea mea pipernicită a dispărut complet și m-am scârbit de toate.

Când încă mai caut ieșirea la lumină din labirintul întunecos din mine, nu pot să arăt cu degetul păcatele altcuiva, iar sfaturi să dau mi-ar fi rușine.

IMG_3350

În fiecare clipă învăț din nou să iubesc

Fără nicio glumă, noi chiar suntem sclavii animăluțelor noastre!
De exemplu acum, la ora asta târzie din noapte, în decurs de numai zece minute s-au derulat rapid următoarele:
– L-am adus în casă în brațe, aproape cu forța, pe moșulică Romică – ținut iarnă după iarnă, ani de zile în lanț de baba, actualmente decedată, care l-a avut, nu înțelege ce înseamnă să intre în casă, la căldură. Of, și ce tare îl dor și pe el oasele-i bătrâne!
– Au intrat apoi Milka și Șarpe. M-au miorlăit cu autoritate că vor să mănânce, deși aveau castronul plin cu crănțănele la nasul lor. Mă rog, m-am supus și le-am mai pus, să le fie cu vârf și îndesat!
– Am dus-o pe Gogoașă afară să facă pipi, că ea nu știe să ceară. Cu probleme de concentrare de mică, săraca… acum mai e și bătrână…
– L-am strigat pe Bursuc care umblă haimana după domnișoare. Stăm cu inima la gât tot timpul să nu se dueleze cu vreun câine mai mare.
Și încă:
L-am mângăiat pe Romică, i-am dat drumul lui Șarpe în dormitor… păi, nu acolo se doarme? …
Poftim, să mai zică cineva că nu fac destulă mișcare!

Pentru că mi-era frig, cât am așteptat-o pe Gogo să-și rezolve treaba, am măsurat curtea cu pașii de la un capăt la celălalt. Mergeam ”ca” nebuna, cu capul dat pe spate, ca să nu pierd nimic, să nu se irosească nevăzută nicio strălucire de stea…

Urmând Calea Robilor ca să ajung acasă, în fiecare clipă învăț din nou să iubesc.

IMG_2164

Leneșă, răsfățată, rea

De câteva ore plouă năvalnic, des, cu stropi mari și grei. Pe acoperiș aleargă herghelii de cai nebuni și, călcată de copitele lor, apa se scurge de pe casă în cascade.
Motanul Șarpe este foarte derutat de vremea câinoasă ce s-a pornit de două zile: iese-intră, intră-iese. Tocmai ce i-am dat drumul afară. Grijulie – vai!, să nu se ude sărăcuțul băiețel -, l-am urmărit cum ocolește scârbit toate bălțile și se urcă tacticos pe masa de pe terasa din față. Țeapăn, vigilent, cu urechile ciulite, pândește întunericul.

De rușine că sunt prea nervoasă fără motiv, m-am cam evitat în ultima perioadă, n-am mai stat de vorbă cu mine.
Leneșă, răsfățată, rea, nu ascult de vorbă bună, trebuie să mă trag de urechi, să dau cu mine de pământ.
Ca să încerc să pun lucrurile la punct, în noaptea asta am închis calculatorul și, la lumina lumânărilor, în zgomot de potop, mi-am dat foc la coroana din carton și la aripile din hârtie.

IMG_2111

Aud și înțeleg dorul lor

S-a dat startul la foiala de noapte pe timp friguros, iar eu sunt din nou ușierul mimițelor: intră Șarpe, iese Milka; intră Milka rebegită și plouată, iese Șarpe încălzit, cu dor de ducă…
Aș fi ieșit și eu, dar e un frig!
Lasă, lasă, că stau bine și în casă, pe ouăle mele!
În seara asta am făcut un pui de foc în sobă și încă este cald. Cald și bine. Strugurii tămâioși de pe masă parfumează odaia.

OF!
Am aprins o lumânare și mă gândesc cu dragoste la prietenii noștri pribegi prin lume…
… de departe, fără lacrimi, fără cuvinte, aud și înțeleg dorul lor.

IMG_2009

Într-o altă zi de sfârșit de septembrie…

Înarmată bine împotriva dușmanului Frig cu: două pături, două halate groase, sac de dormit, bașca ”zece cojoace” pe mine, m-am instalat în hamac și m-am dizolvat în noapte.
Pare simplu și frumos, dar n-a fost deloc așa!
Până m-am vârât în sac, până am aranjat păturile pe mine, ursul galben de pluș ca pernă și mi-am găsit o poziție cât de cât acceptabilă, m-am zbătut ca peștele în plasă! La sfârșit, ostenită, am stins lanterna de cap și am oftat ușurată că pot să-mi trag sufletul…
… și apoi m-am îmbrăcat în rochie de catifea neagră înțesată cu diamante.

Azi a fost zi de ”creat” zacusca, și Vai!, și ”Ptiu, ptiu”, ce zvârlugă de fată am mai fost!
Cartierul general a fost pe terasa din spate, acolo s-au sacrificat legumele!
Cunoscându-mă câtă nepoftă de muncă fizică am în general, și pentru că nu voiam să mă pună păcatul să fiu nervoasă, m-am ținut sub observație pe durata întregii operațiuni.
La final, mirată, am constatat că am spălat, curățat, tocat, tăiat vinetele, ardeii, roșiile surâzând încontinuu.
Eee, dar cum să nu fi fost fericită, când razele soarelui de sfârșit de septembrie îndulceau lumea și-mi încălzeau sufletul, iar învinsele din palmele mele miroseau a belșug?!
Cu umilă speranță, șoptesc nopții o atât de meschină dorință:
Într-o seară de iarnă, eu și Sebi, lenevind lângă soba fierbinte, cu mimițele dormind duse, lungite pe paturi, să întindem o zi caldă, parfumată, aurie de septembrie pe felii subțiri de pâine prăjită!

Preț de-o clipă, atât cât să mă facă să tremur, gândul meu s-a întors în trecut, aspirat într-o altă zi de sfârșit de septembrie, la fel de caldă și de blând luminoasă ca și cea de azi.
Treceam în clasa a cincea. Aproape plângând, mă întorceam de la școală:
cu o săptâmână înainte, la ora aceea, îmi înmormântasem copilăria în mormântul tatălui meu.

IMG_1420

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat

Deși afară e răcoare, stau cu ușa deschisă ca să ascult greierii… tare dor o să-mi mai fie la iarnă după cântecul lor.
Azi mi-a fost sufletul greu, abia l-am târât după mine.

Ieri ne programasem ca azi să culegem strugurii din via amicului nostru, dar cățelușului Romică i-a intrat ceva în ochi și Sebi a plecat de urgență cu el la doctor la oraș. A rămas ca eu să strâng ”cât oi putea” din bolta de pe terasă, dar după o oră și jumătate obosisem deja fără să fi cules mai nimic! Munca-i grea, efortul mare, iar eu nesimțit de grasă!
Deși la capătul puterilor, ca să adun ciorchinii imenși ce atârnau deasupra mea ca niște întunecate candelabre, m-am cocoțat pe prispă și tot balansându-mă înainte-înapoi în dans de balenă sinucigașă -, mă întindeam disperată după ei. Bineînțeles că până la urmă am amețit și era să cad.
Dar tot nu m-am dat bătută! Încrâncenată, m-am agățat de strugurele cel mai mare și aflat cel mai sus când, fulgerător, m-a înțepat o viespe de buricele degetului! Bine mi-a făcut!
Barză așezată bine-n cuib, satul îl priveam de sus!

Am fost la cules de struguri în cea mai adevărată și frumoasă poveste: cea a clipelor care rămân veșnice.
În curtea prietenului nostru intri pe o poartă de lemn care scărțâie melodios într-o grădină cu mulți copăcei printre care se unduiesc valurile verzi ale ierbii înalte.
Ca o ștrengăriță, prin luminișurile din bolta de viță de vie care o ascund, soarelui de toamnă i se arată casa: o domnișoară micuță și albă, cu ușile și tocurile ferestrelor vopsite cochet în albastru.
Cerul de peruzea se furișa printre frunzele verziigalbeneroșii ale boltei de viță și imaginea reflectată în geamuri era ca paleta de culori a unui mare artist.
Tăindu-le codițele, strugurii negrii, mari și grei, se lăsau cuprinși în palmele mele…
Când era să cad, m-am răsucit cu fața către casă și am tresărit când m-a privit ostilă, oglindindu-se-n fereastră, o străină încruntată.

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat, aruncată aproape moartă la țărm de un vis urât…
Dar ce pot să-mi fac? E numai și numai vina mea!
Cu inima nepregătită îndeajuns, cu mintea neatentă și superficială, am deschis prea larg ușile și ferestrele sufletului casei mele și n-am observat cum, lăudându-mă și dându-mi întotdeauna dreptate, monstrul pe care-l credeam înger, s-a strecurat perfid înăuntru și s-a făcut stăpân.

IMG_0568

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Cu Romică nu mi-e frică

Plouă și este frig. Grea osândă pentru oscioarele mele.
Din cauza ploii și a frigului, ne-am repliat cu tot calabalîcul – mese, fotolii, pături, păturici și păturele – pe terasa din față.
Puțin mai devreme, am zăbovit pe ea ca să-mi limpezesc gândurile și să ascult ploaia. Lângă picioarele mele își căuta culcuș Romică, dar absorbită în labirintul din scăfîrle, nu prea i-am dat atenție.
Până când, săracuțul, n-a mai răbdat și s-a urcat cu lăbuțele pe genunchii mei, oferindu-mi căpșorul la alintat.
Nici din piatră să-mi fi fost inima și n-aș fi rezistat, așa că m-am smuls din valul negru al închipuirilor și l-am mângâiat. Ce urechiușe fine are, ce blăniță moale… În timp ce-l răsfățam, de plăcere își închidea ochișorii umezi și blânzi.

Îngrijorată fără motiv, azi am umblat prin lume cu umerii lăsați, dezamăgită în primul rând de mine, amărâtă că nu pot ajuta pe nimeni cu nimic, și această stare mi-a reamintit senzația de vid interior prin care sufletul meu a mai trecut cândva.
Doar pentru câteva ore am retrăit acel timp al torturii, când, masochistă fiind, devenisem dependentă de suferință, încurajând astfel boala să mă închidă în umbra din iadul fără de speranță.
Ușor, cu multă dragoste și nesfârșită milă, l-am mângâiat pe moșneguțul Romică…
Și-n timp ce-l dezmierdam, zâmbind mă îndepărtam de neant.

IMG_8564