Fericire pură, simplă, fără preţ

Plin cerul de stele! Am stat în hamac şi-am ameţit tot uitându-mă la ele.
Ce zi frumoasă a fost azi!
Pentru că boalele şi-au făcut de cap cu mine, am dormit prost şi m-am trezit cu fundu-n sus. Aşa că am coborât din pat deja cu botul pus şi sprânceana ridicată a dezgust de viaţă. Dar când am dat draperia la o parte şi am deschis geamul, cerul albastru, grădina aurită de Soare şi cântecul păsărilor mi-au şters instataneu de pe faţă cutele mâhnirii. Mi-a trecut durerea şi am uitat necazul.
Pentru că nu am mai ieşit la plimbare cam de mult, pe la prânz am pornit, şontânc-şontâc, la pădure, la „cel mai frumos loc” – l-am botezat aşa pentru că este chiar cel mai frumos loc pe care l-am descoperit până acum în pădurea ce ţine în braţe satul –, şi acolo, înconjurată de florile galbene, albe, roz, mov, de verdele fără de început şi fără de sfârşit al ierbii şi al frunzuliţelor proaspete, am simţit cum sufletul meu se colorează şi devine un imens curcubeu.
Nici n-am ajuns bine acasă, că au şi apărut copiii la poartă ca să-mi ofere un bucheţel de toporaşi, după care, privindu-mă cu ochişori ştrengăreşte rugători, m-au întrebat dacă nu ies la joacă. Să fiu sinceră, eram cam obosită după drum, dar mi-a fost imposibil să refuz invitaţia, aşa că am ieşit pe uliţă şi am făcut baloane de săpun, iar prichindeii au fugit râzând, bulucindu-se după ele.
… veselă, şugubeaţă, inima mea a intrat într-un balon de săpun şi mânaţi de vânt să se înalţe, au plutit, au plutit până au dispărut în cer.
Venise vremea să ne despărţim, şi, ca să îndulcesc sfârşitul jocului, le-am oferit picilor bomboane şi m-am retras cu Sebi pe terasa din spate.
Am mâncat, am sporovăit, am mai turnat în pahare vinişor de-al nostru – rubiniu, uşor, dulce-acrişor,…
Îmbrăcaţi în roşu de apus, am privit cum ninge cu petale…

Piua!
Şarpe miorlăit – Şarpe flămând, Şarpe vrut mâncare. Şarpe hrănit. Şarpe doarme.
Milka miorlăit – Milka plictisit, Milka vrut afară.
Dacă tot a ieşit cucoana, am mai poftit şi eu la o porţie de cer înstelat şi am mai stat puţin afară. Nu mult: 1, 2, 3… preţ de trei stele căzătoare şi un răsărit de Lună bălaie, învăluita în ceaţă.

Cuprinsă de iubire şi frumos ca într-un pântec de mamă bună, la adăpost de zvârcolirile smintite ale timpului lumii, azi am fost fericită!
Fericire pură, simplă, fără preţ, care pare a fi de negăsit în definiţia alambicată a celor ce nu pot ajunge la ea.

IMG_2804

Anunțuri

Aripi din praf

Cu tot frigul şi cu toată zăpada, azi ne-am încumetat şi am mers la pădure. De fapt nu ne propusesem să ajungem chiar aşa departe, ne-am fi mulţumit şi cu o plimbare până „La cireş”… dar Soarele strălucea, cerul era de-un albastru adânc, iar lumea – mireasă îmbrăcată în valuri-văluri de omăt!
Am făcut efort pentru o săptămână, încă îmi tremură picioarele, dar a meritat!

Milka a vrut afară; m-am ridicat de la calculator, i-am dat drumul. Peste cinci minute a vrut şi Şarpe să iasă. M-am ridicat iar, i-am deschis uşa şi dumnealui. Dacă tot e foială, mi s-a făcut şi mie poftă să ies, să adulmec gerul noaptea.
… spărgând cu nasul aerul de sticlă, am dat razele Lunii la o parte şi am călcat cu teamă pe neaua viorie…
Ca două umbre nebune, căţărându-se prin copaci, fugărindu-se pe zăpadă, Milka şi Şarpe au făcut turul grădinii până şi-au epuizat toată energia şi au dorit la căldurică. Supusă, am intrat şi eu, că poate le-o fi foame odoarelor după atâta zbânţuială.
În sfârşit acum e pace: Şarpe toarce de răsună camera, Gogo lipăie apă, Milka s-a retras în dormitor, pe pat lângă Sebi, Romică sforăie uşor în culcuşul lui de sub masă… numai pe Bursuc n-am reuşit nicicum să-l convingem să vină în casă.
Of, aş fi vrut ca toate făpturile amărâte şi îngheţate din sat să se culcuşească aici, lângă sobă, să le fie şi lor cald şi bine!

Oricât de agasante sunt uneori animăluţele astea ale noastre, că ne freacă zi şi noapte, nici eu, nici Sebi nu ridicăm niciodată vocea la ele. Şi-atunci mă întreb: tu, ca părinte, cum poţi să loveşti un copil nevinovat pretinzând că îl iubeşti?!

De frica mâinilor ei de plumb, mâini ieşite din iad, tremurând ca un câine, mă târam până în cel mai îndepărtat colţ de sub pat. Şi nu mai ieşeam cu orele de acolo. Ghemuită în praf, plângeam fără zgomot până uita de mine.
Aveam cinci ani şi nu greşisem cu nimic.
Mototolite, murdare, acolo, în praful de sub pat au rămas zbătându-se aripile mele.

IMG_8239

… nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.

S-a stins cam demultişor focul în sobă şi mi s-a făcut frig. Aş fi vrut să-mi pun pe mine cămaşa de la pijama, dar pisisica Gogoaşă doarme fericită pe ea, ghemuită în cute ca într-un cuib. În somnul ei inocent e atâta pace, încât mi-am retras ruşinată mâna întinsă, profund scârbită de lipsa mea de respect.

Ca un cadou în plus de la Moşul cel Bun şi Drept faţă de nazurile perfidei sinuzite, de două zile mă lupt şi cu un junghi intercostal aproape paralizant.
Cu vreo faptă rea negândită, cu vreun gând bun neînfăptuit, trebuie că am greşit de nu-mi mai dau timp liber belelele în ultima săptămână. Prea ocupată cu înzorzonatul casei pentru Sărbători, hipnotizată de luminiţele pâlpâitoare de la ferestre, nu am găsit puterea de a sta măcar o clipă de vorbă cu mine. Însă n-am nici cea mai mică îndoială că, foarte curând, se va ivi şi momentul acela purificator…
Căci, disperată cum sunt după raiul creat din Iubire, nespovedită, neiertată, tocmai iubirea nu o pot mărturisi.
IMG_7817

Cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

În noaptea asta nu prea aveam chef să ies pe-afară, să-mi fac obişnuita plimbare prin grădină… E ceaţă şi întuneric beznă, ce să fac, ce să văd?! Să îngheţ „degeaba”?.
Dar Şarpe, rănit la lăbuţă după ce s-a războit cu Robinică, după trei zile de convalescenţă şi de stat silit în casă, n-a mai răbdat şi a cerut musai să iasă. Nu puteam să-l las singur, trebuia să-l păzesc, aşa că mi-am pus căciula şi halatul gros pe mine şi m-am dus să-l urmăresc.
La fiecare pas pe care-l făcea ţopăind dramatic în trei picioruşe, se oprea, mirosea aerul cu nasul ridicat, pe îndelete, şi apoi îşi freca botul şi spatele urechilor, ca şi cum se alinta, de tot ce-i ieşea în cale: de stâlpul de la gard, de crenguţe, de firele mai lungi de iarbă… Sărăcuţul motănel, după o atât de lungă absenţă, îşi inspecta teritoriul şi refăcea marcajele.
La un moment dat, pentru că eram rece sloi şi deja mă cam plictisisem, l-am lăsat pe cotoi să facă ce-o vrea, să se ducă unde-o vrea, şi m-am îndreptat hotărâtă spre casă… dar vezi că inima nu m-a lăsat să dezertez aşa uşor, să intru ca orice om normal la căldură, ci am stins lanterna şi am rămas străină în mijlocul nopţii, oarbă de ochi, ca zidită-n întuneric.
Mi-a fost puţin frică la început, mai ales că niciun sunet nu se încumeta să tulbure somnul Pământului.
Încremenind în liniştea de necrezut, gândurilor mele deşarte le-au secat toate cuvintele.
Şi-atunci, izbăvit de pălăvrăgeală, sufletul meu a slobozit cel mai prelung şi cel mai sincer oftat.

Când simt că tavanul coboară şi că mă strâng pereţii, că încep să mă sufoc înghesuită-n trup, fie vară, fie iarnă, în toiul nopţii pot să ies afară, să las liniştea să mă străbată şi să mă primenească aerul curat.
Nici pe departe nu am pretenţia că ştiu ce-i bine sau ce-i rău pentru alţii, dar pentru mine asta e adevărata libertate şi singura bogăţie!

IMG_6622

Stropi mărunți de tristețe și otravă

Brr… frig afară. Frig și ceață.
Durerea de oase mă cocârjează, amintindu-mi să-mi cobor privirea ațintită spre ceruri, să mă mai oglindesc și în lut!
Dar, inconștientă creatură ce sunt, dârdâind, mi-am luat inima-n dinți și am stat preț de-o visare afară, în hamac.
Din cauza umezelii, difuz luminat de razele Lunii, am văzut cum văzduhul a devenit fluid fosforescent… Liniște… nicio pală de vânt care să smotocească frunzele, să le facă să râdă, doar din când în când, un greiere nebun cânta răgușit. Pe deasupra mea a trecut țipând o cucuvea… mititica mamei, sărăcuța de ea!

Povestea e mai lungă și mai complicată, n-are rost s-o înșir pe toată, dar tare tâmpită a fost săptămâna asta!
Eh, îmbătrânim amândoi, și de-acum, la fiecare început de toamnă, ne așteaptă, firesc, câte-un nou beteșug.
Punând capac, trei zile, din cauza vremii foarte urâte, am stat la grămadă cu pisisicile, închiși în casă ca niște trântori.
După atâta vară, fără preaviz înghesuiți împreună cu toate bolile noastre între patru pereți, trist, lung, întunecat, mișcându-se tare greu, ni s-a părut că trece timpul…
Încet-încet, fără să băgăm de seamă, tot ițindu-se încruntat la ferestre, tot bătând enervant în acoperiș, cerul vinețiu ne-a picurat în suflete stropi mărunți de tristețe și otravă. După trei zile de captivitate la comun, bosumflați că greul de-abia acum începe, că primăvara e atât de departe, eram amândoi ursuzi de-a binelea. Peste zece ani cred c-o să ne împungem unul pe altul, mai în glumă mai în serios, cu bastoanele!
Noroc că a patra zi a ieșit Soarele și ne-a mai încălzit inimile… și oasele.

Cred că dintre toate ridurile bătrâneții, cea mai respingătoare este cuta înghețată a acrelii.

IMG_1537

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

În oglindă

Din cauza căldurii sufocante, de nu mai știu cât timp, mult în orice caz, n-am mai fost la slujbă, la locurile noastre de rugăciune din Biserica-Pădure. De frica zăpușelii, ziua am stat închiși în casă ca-n toiul iernii.
(Ce-i drept, îi drept! Vara, în casa asta este o răcoare dulce, adormitoare, ca și cum prin camere ar trece înainte-înapoi, în zbor, o aripă leneșă de pasăre uriașă.)
Dar azi, pentru că s-a răcorit puțin, am pornit vioi în drumeție.
O oră cred că a durat toată aventura, dar am acum niște dureri de picioare de parcă am escaladat Chomolungma!

Am ieșit afară doar ca să-i dau să pape lui Romică…
Dar era prea frumos ca să nu ”profit”! Înfășată în pături ca o mumie – de, acum e prea frig! -, am privit din hamacul de sub Pomul Vieții cum urca pe cer o Lună subțirică. Un arici pășea pe iarba uscată…

Uneori prea mă fandosesc cu năcazurile mele trecute, prezente și viitoare, prea nemulțumită par a fi de soarta mea, prea mă văicăresc…
Ha, și-acum tot asta fac!
Dezaprobator săltând dintr-o sprânceană, privesc prin mine și zâmbesc acru: babă caraghioasă ce sunt!

IMG_9901

Prinsă în tristețea lumii

Toată ziua, prin arșița de infern, mi-am târât prin lume, legată cu lanțuri, inima ca pe-un bolovan. Prinsă în tristețea lumii, am murit împreună cu acel copil sirian ce părea că doarme, purtat de valuri la mal.

Pentru ultima oară probabil anul acesta, am stat și am privit cerul nopții întinsă comod în patul regesc din mijlocul curții.
O turmă de norișori subțiri, transparenți, a trecut încet-încet peste profilul Lunii.
Și privind adânc în adâncul cerului, departe, departe de mine, printre lacrimi, am văzut cum lipsa compasiunii omului pângărește frumusețea lumii.

Mă zbăteam, voiam să mă înalț, să zbor, să dansez râzând sărind pe raze de lună!
Dar speriată de umbrele înfricoșătoare ale urii, nu puteam.
Și-atunci, împinsă blând, învingătoare am căzut în genunchi…

IMG_9334

Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725