Într-o altă zi de sfârșit de septembrie…

Înarmată bine împotriva dușmanului Frig cu: două pături, două halate groase, sac de dormit, bașca ”zece cojoace” pe mine, m-am instalat în hamac și m-am dizolvat în noapte.
Pare simplu și frumos, dar n-a fost deloc așa!
Până m-am vârât în sac, până am aranjat păturile pe mine, ursul galben de pluș ca pernă și mi-am găsit o poziție cât de cât acceptabilă, m-am zbătut ca peștele în plasă! La sfârșit, ostenită, am stins lanterna de cap și am oftat ușurată că pot să-mi trag sufletul…
… și apoi m-am îmbrăcat în rochie de catifea neagră înțesată cu diamante.

Azi a fost zi de ”creat” zacusca, și Vai!, și ”Ptiu, ptiu”, ce zvârlugă de fată am mai fost!
Cartierul general a fost pe terasa din spate, acolo s-au sacrificat legumele!
Cunoscându-mă câtă nepoftă de muncă fizică am în general, și pentru că nu voiam să mă pună păcatul să fiu nervoasă, m-am ținut sub observație pe durata întregii operațiuni.
La final, mirată, am constatat că am spălat, curățat, tocat, tăiat vinetele, ardeii, roșiile surâzând încontinuu.
Eee, dar cum să nu fi fost fericită, când razele soarelui de sfârșit de septembrie îndulceau lumea și-mi încălzeau sufletul, iar învinsele din palmele mele miroseau a belșug?!
Cu umilă speranță, șoptesc nopții o atât de meschină dorință:
Într-o seară de iarnă, eu și Sebi, lenevind lângă soba fierbinte, cu mimițele dormind duse, lungite pe paturi, să întindem o zi caldă, parfumată, aurie de septembrie pe felii subțiri de pâine prăjită!

Preț de-o clipă, atât cât să mă facă să tremur, gândul meu s-a întors în trecut, aspirat într-o altă zi de sfârșit de septembrie, la fel de caldă și de blând luminoasă ca și cea de azi.
Treceam în clasa a cincea. Aproape plângând, mă întorceam de la școală:
cu o săptâmână înainte, la ora aceea, îmi înmormântasem copilăria în mormântul tatălui meu.

IMG_1420

Anunțuri

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat

Deși afară e răcoare, stau cu ușa deschisă ca să ascult greierii… tare dor o să-mi mai fie la iarnă după cântecul lor.
Azi mi-a fost sufletul greu, abia l-am târât după mine.

Ieri ne programasem ca azi să culegem strugurii din via amicului nostru, dar cățelușului Romică i-a intrat ceva în ochi și Sebi a plecat de urgență cu el la doctor la oraș. A rămas ca eu să strâng ”cât oi putea” din bolta de pe terasă, dar după o oră și jumătate obosisem deja fără să fi cules mai nimic! Munca-i grea, efortul mare, iar eu nesimțit de grasă!
Deși la capătul puterilor, ca să adun ciorchinii imenși ce atârnau deasupra mea ca niște întunecate candelabre, m-am cocoțat pe prispă și tot balansându-mă înainte-înapoi în dans de balenă sinucigașă -, mă întindeam disperată după ei. Bineînțeles că până la urmă am amețit și era să cad.
Dar tot nu m-am dat bătută! Încrâncenată, m-am agățat de strugurele cel mai mare și aflat cel mai sus când, fulgerător, m-a înțepat o viespe de buricele degetului! Bine mi-a făcut!
Barză așezată bine-n cuib, satul îl priveam de sus!

Am fost la cules de struguri în cea mai adevărată și frumoasă poveste: cea a clipelor care rămân veșnice.
În curtea prietenului nostru intri pe o poartă de lemn care scărțâie melodios într-o grădină cu mulți copăcei printre care se unduiesc valurile verzi ale ierbii înalte.
Ca o ștrengăriță, prin luminișurile din bolta de viță de vie care o ascund, soarelui de toamnă i se arată casa: o domnișoară micuță și albă, cu ușile și tocurile ferestrelor vopsite cochet în albastru.
Cerul de peruzea se furișa printre frunzele verziigalbeneroșii ale boltei de viță și imaginea reflectată în geamuri era ca paleta de culori a unui mare artist.
Tăindu-le codițele, strugurii negrii, mari și grei, se lăsau cuprinși în palmele mele…
Când era să cad, m-am răsucit cu fața către casă și am tresărit când m-a privit ostilă, oglindindu-se-n fereastră, o străină încruntată.

M-am trezit țipând dintr-un somn agitat, aruncată aproape moartă la țărm de un vis urât…
Dar ce pot să-mi fac? E numai și numai vina mea!
Cu inima nepregătită îndeajuns, cu mintea neatentă și superficială, am deschis prea larg ușile și ferestrele sufletului casei mele și n-am observat cum, lăudându-mă și dându-mi întotdeauna dreptate, monstrul pe care-l credeam înger, s-a strecurat perfid înăuntru și s-a făcut stăpân.

IMG_0568

Neliniști

Pe la prânz m-am dus în grădina mare să văd dacă mai sunt roșii de cules și n-am găsit nici măcar una mai bună… toate-s moi, viermănoase și zbârcite.
Animăluțele, și mimițe și căței, m-au urmat coadă. Șarpe Motanu s-a tolănit pe iarbă și a început să-și spele mustățile meticulos, Milka – Pisica de Vânătoare a pândit roiul de ”calul popii” ce se învârtea deasupra noastră, iar Romică și Bursuc, apărători de nădejde, au păzit teritoriul de ipotetici intruși, lătrând și alergând de colo-colo fără nicio noimă.
Mergeam blegită printre rândurile de legume, încruntată și pierdută-n gânduri și, fără măcar să mă atingă, în jurul meu se desfășura paradisul: cer albastru, soare blând, lumină dulce și aurie ca mierea.
Obosită, m-am întins pe iarbă, lângă Șarpe, și am privit cu sete albastrul cerului, căutând în inimă Pacea…
Dar, ca o pasăre pribeagă, izgonită din cuib de pumnul mâniei, pacea mea fugise de mine și se refugiase printre îngeri în cer.

IMG_0475

Filozofând

Gata, vine toamna: mimițele au început să doarmă în casă! Chiar mi-era dor de-un alintat temeinic de burtă moale de motan gras.
Toată vara, Șarpe și Milka, boierii ogrăzii, apăreau când se mai răcorea, spre seară, de prin bălăriile umbroase, căscând somnoroși, toropiți de căldură. Întinzându-se cât erau de lungi, miorlăiau plictisiți că le e foame, le dădeam să mănânce, și nici n-apucam să-i mângâi bine că o și tuleau. La vânătoarea de noapte, desigur! Eventual, mai veneau spre dimineață cu prada moartă la pachet, ca s-o consume la domiciliu, în mijlocul curții sau pe preș. Rele mâțe!

Am auzit vântul răscolind lumea frunzelor și am ieșit afară. Înnorat, câteva stele. Deși nu-i chiar așa de frig, cerul mi s-a părut prea trist și n-am mai stat. M-am întors rapid lângă mimițe.
Bine, cald.

Pitită confortabil în coteț, mai filozofez și eu:
Prins ca în vârtej în viață, încă nebănuind de unde vine și încotro se îndreaptă, sufletul omului bun poate fi mințit?!

IMG_0316

Dor de mare II

Am stat în hamac, la ”locul secret”, și m-am privit scăldată în raze argintii de lună.

Anul acesta era să nu mai vedem, auzim, pipăim infinit albastra mare…
Pentru că sunt pretențioasă prea din cale-afară! Auzi la mine:
vreau să fie liniște pe plajă, ca să aud valurile răscolitor trecând prin suflet; să fie curat, să nu văd gunoaiele gunoaielor lepădate printre scoici fermecate. Colac peste pupăză, nici lumină artificială, care să paraziteze până la anihilarea totală cerul nopții, nu vrea preamăreția mea.
Mă rog, ca toți ”nebunii”, zic că eu sunt normală, restul lumii are probleme.
Deși în capul meu încă fermentau gânduri, care mai de care mai negativ, după multe dezbateri, cu chiu cu vai, ne-am urnit de-acasă. Tot drumul a fost foarte cald, iar Lădița noastră-i bătrână, n-are aer condiționat, așa că ne-am copt bine până la destinație!
Moleșită, chinuită, îmi venea să-i zic lui Sebi să ne întoarcem naibii acasă, că nu merită să lăsăm animăluțele singure O NOAPTE întreagă pentru că nouă ni s-a făcut de-o mică escapadă egoistă.
Dar când, încă de departe, văzând-o curbând albastru orizontul, am tresărit fericită, toată necredința mea s-a risipit precum nisipul fin dintr-un pumn deschis de copil.
Vioaie deodată, ca prin minune, m-am transformat în pescăruș și am zburat flămândă să mă hrănesc din ea.

IMG_9725

Cu Romică nu mi-e frică

Plouă și este frig. Grea osândă pentru oscioarele mele.
Din cauza ploii și a frigului, ne-am repliat cu tot calabalîcul – mese, fotolii, pături, păturici și păturele – pe terasa din față.
Puțin mai devreme, am zăbovit pe ea ca să-mi limpezesc gândurile și să ascult ploaia. Lângă picioarele mele își căuta culcuș Romică, dar absorbită în labirintul din scăfîrle, nu prea i-am dat atenție.
Până când, săracuțul, n-a mai răbdat și s-a urcat cu lăbuțele pe genunchii mei, oferindu-mi căpșorul la alintat.
Nici din piatră să-mi fi fost inima și n-aș fi rezistat, așa că m-am smuls din valul negru al închipuirilor și l-am mângâiat. Ce urechiușe fine are, ce blăniță moale… În timp ce-l răsfățam, de plăcere își închidea ochișorii umezi și blânzi.

Îngrijorată fără motiv, azi am umblat prin lume cu umerii lăsați, dezamăgită în primul rând de mine, amărâtă că nu pot ajuta pe nimeni cu nimic, și această stare mi-a reamintit senzația de vid interior prin care sufletul meu a mai trecut cândva.
Doar pentru câteva ore am retrăit acel timp al torturii, când, masochistă fiind, devenisem dependentă de suferință, încurajând astfel boala să mă închidă în umbra din iadul fără de speranță.
Ușor, cu multă dragoste și nesfârșită milă, l-am mângâiat pe moșneguțul Romică…
Și-n timp ce-l dezmierdam, zâmbind mă îndepărtam de neant.

IMG_8564

Cu un ochi râdea și cu unul plângea

După ”o mie de ani!” de nopți fără stele – nopți pustii, oarbe – cerul este senin.
Mi-am făcut patul în mijlocul grădinii, dar nu mi-a convenit pentru că nu vedeam destul, că de! lu ”Madam la Contesse” nu-i mai ajunge „minuscula” bucățică de cer! Așa că, hotărâtă, mi-am luat un scăunel și m-am mutat în curtea mare. Nu mi-a mai păsat de nimic, frica n-a mai avut putere asupra mea, putea să vină vulpea și mama vulpii, unde m-am așezat, acolo am înțepenit!

Șșș…
Nicio spaimă niciun gând nicio durere. Hai-hui m-am preumblat printre stele, și inima mea s-a rugat.

Din cauza prafului și a aerului foarte uscat, de două zile am o mică problemă la ochiul drept: mă doare și lăcrimez aproape fără încetare. Cum eu sunt tentată să zâmbesc sau să râd ca toanta, încontinuu, fața mea cred că pare tare ciudată! Cu un ochi râd și cu unul plâng, ca împăratul din poveste.

Sfâșie carnea și rănile sângerează, spiritul eliberat din trup când se-nalță!

IMG_8384

Bogată femeie mai sunt!

Brr, este frig afară… dar dacă m-aș încotoșmăna bine, aș putea totuși să stau să mă îmbăt puțin cu raze subțiri și albăstrii de Lună…
Azi, eveniment rarisim – se întâmplă o dată, maxim de două ori pe an -, am mers la magazinele din comună să-mi caut ceva de îmbrăcat (un maieu, eventual pantaloni scurți). Șoping carevasăzică.
N-am găsit nimic, normal! Dar nu m-am amărât nici măcar o secundă din pricina asta.
Deși era cald și mă bătea soarele-n cap, pe drum m-am oprit pe podul de peste râul domol ce trece prin comună și m-am uitat mult, mult la gâștele și rațele ce pluteau și se scufundau săltându-și fundurile-n sus.
Luminate de un Soare de aur, toate nestematele lumii străluceau prinse, oglindite, ademenite în acea molcomă apă: topazul cerului, smaraldul frunzelor, ametistul florilor, perlele penelor.
Zâmbind, vrăjită am privit minunea îndelung…
Bogată femeie mai sunt!

IMG_7912

Îmi vindec inima cu esențe

Am dănțuit în mijlocul curții pe o potecă de lumină – cale din raze de Lună. Am săltat, m-am legănat, m-am îndoit, am învărtit cerul când m-am rotit! Fără muzică, doar pe ritmul de café-concert executat de greieri și de broaște.
Bursuc și Romică au crezut că-i rost de joacă și-au început să se alerge prin curte bezmetici – n-am mai continuat zbânțuiala ca să nu mă împiedic de ei și să-mi frâng gâtul.
Încerc să găsesc o explicație uimirilor mele de copil în fața frumosului! Pofta neostoită de a privi cerul, iarba, frunzele, nesațul cu care miros aerul și florile, atenția cu care ascult șoapta vântului, plânsetul ploi, cântecul păsărilor, nevoia de neoprit de a alinta și smotoci mimițe și căței… de unde atâta Viață nouă în mine?!
După mult timp eliberată din infernul minții – univers gri și rece -, îmi vindec inima cu esențe.

IMG_6708

Ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos…

Am terminat treburile în casă, în curte. Totul e în ordine. O carte – Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare” – zace pe iarbă, lângă hamac, iar vântul îi răsfiră paginile transformând-o într-un evantai imens.
La Soare este cald, dar la umbră, la ”Locul secret”, unde am pus hamacul, cu vântul ăsta năbădăios este chiar frig. Nu-mi prea vine să stau să citesc.
Faptul că am renunțat la scris atât de devreme, lăsându-mă învinsă aproape fără luptă – din diferite motive, dar cel mai important a fost că n-am vrut să-mi murdăresc sufletul – îl simt ca pe o durere difuză în toată ființa. Mă bântuie un soi de vinovăție, mă simt inutilă, ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos.
Știu, am fost prea mult timp prizoniera suferinței, a bolii ei care-ți răpește toată energia… până și dorința de-a trăi… dar parcă justificarea asta nu-mi mai ajunge.

A început foiala: Milka miorlăie și se învărtește în jurul meu atingându-mă cu coada, semn că vrea să-i dau să mănânce, iar eu, slugă netrebnică ce sunt, stau degeaba la scris!

IMG_6102