În preajma lor tăceam – ce să le spun?!

Am noroc, căci plouă apăsat și-n noaptea asta! Ieri n-am putut să mă bucur de sunetul ploii din cauza muzicii vecinului – tare supărată am mai fost, să-mi dau duhul nu alta! -, dar acum stau cu ușa deschisă și devin ploaia însăși, picătură cu picătură.
Când îmi trec bâzdâcii, când mi se liniștesc din bocănit piticii din cap, mă apucă remușcările… îmi zic că exagerez, că-s eu răzgâiată, mofturoasă, cusurgiță.
Ce-i drept, e drept: chiar sunt! Aici la țară nu-mi mai convine, dincolo, la oraș, nici atât.

Gogo a miorlăit de durere: of, o necăjesc și pe ea reumatismele. Când e umezeală, eu, Gogo și Romică avem dureri reumatice… deh, bătrânii ogrăzii!

La oraș nu mai suportam zâmbetele false, discuțiile din vârful limbii, relațiile sterpe cu oameni care-și ascund adevărata față sub atâtea măști încât devin prizonierii scenei unde joacă robotizați în propria lor piesă. Și n-ai cum să-i ajuți, să-i trezești din minciună. În preajma lor tăceam – ce să le spun?! -, dar, privindu-i, vorbea destul privirea mea uimită.

IMG_6258

Anunțuri

M-au crescut cuvintele lui

Plouă. Nici răpăiala strașnică nu poate acoperi muzica vecinului ce-mi sfârtecă bieții creieri de mai bine de zece ore. Perversă, se strecoară printre picături, iar urechea mea o percepe ca pe o jelanie continuă… Of!
Când mă enervez, Sebi îmi reproșează că n-am plecat definitiv în altă țară, că n-am mai fi pătimit genul acesta de tortură.
Pe undeva are și el dreptate…
Eh, popor trist și fără lege… de care totuși n-am putut să mă despart, căci cuvintele lui tărăgănate și moi la beție, răstite și-mpletite la mânie, amare și dulci când cer și dau iubire mă ridică din țărână și mă alcătuiesc.

IMG_6148

Ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos…

Am terminat treburile în casă, în curte. Totul e în ordine. O carte – Ana Blandiana, ” Fals tratat de manipulare” – zace pe iarbă, lângă hamac, iar vântul îi răsfiră paginile transformând-o într-un evantai imens.
La Soare este cald, dar la umbră, la ”Locul secret”, unde am pus hamacul, cu vântul ăsta năbădăios este chiar frig. Nu-mi prea vine să stau să citesc.
Faptul că am renunțat la scris atât de devreme, lăsându-mă învinsă aproape fără luptă – din diferite motive, dar cel mai important a fost că n-am vrut să-mi murdăresc sufletul – îl simt ca pe o durere difuză în toată ființa. Mă bântuie un soi de vinovăție, mă simt inutilă, ca și cum aș fi pierdut timpul fără niciun folos.
Știu, am fost prea mult timp prizoniera suferinței, a bolii ei care-ți răpește toată energia… până și dorința de-a trăi… dar parcă justificarea asta nu-mi mai ajunge.

A început foiala: Milka miorlăie și se învărtește în jurul meu atingându-mă cu coada, semn că vrea să-i dau să mănânce, iar eu, slugă netrebnică ce sunt, stau degeaba la scris!

IMG_6102

Să-l cunoaștem pe Gigel

Miroase a dulceață de cireșe albe în toată casa! Caldă, dulce, aurie, leneșă și moale… abia aștept s-o mănânc!
În Raiul meu e liniște și pace la exterior: nu urlă nicio muzică de la vecini – uf, ce bine! -, păsărelele ciripesc cirip-cirip; e soare, frumos… nu știu pe unde stau haimanalele alea două, Milka și Șarpe, dar mă rog, au și ele rutina lor pe vremea asta: se ascund în iarba mare și se prefac că nu mă aud când le strig.

Cu Gigel al meu nu te pui: el e adevăratul centru al universului! Trebuie să te ferești din calea lui când se enervează: se înfoaie, de zici că acum o să plesnească, se înroșește la față ca o pătlăgea, bate din picior și urlă din toți bojocii!
Pe Gigel l-am descoperit pitit în mine atunci când am început să învăț să mă cunosc! Și tare antipatic mi-a fost!
De rușine, luându-l cu binișorul, în general îl țin ascuns pe Gigel. Sub înfățișarea mea de cuconiță drăgălașă, cine are ochi să-l vadă?!
Dar dacă mă stresează ceva peste poate, și nu-s atentă o clipă, Gigel al meu rupe lanțul și fuge… și nu mai pot să-l prind.
Râdem, glumim, dar mincinoasă și forțată mi-e veselia.

IMG_4908

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!

Ies, intru! Pisisicile intră și ies odată cu mine!
Ar fi curată nesimțire din partea mea ca într-o noapte perfectă ca asta să stau tot închisă în casă.
Luna-i măi, măi, aș strânge-o în brațe! – o prinde bine un pic de ceață, îi dă un aer mai misterios -, privighetorile se întrec în triluri, greierașii au intrat și ei în vorbă, o cucuvea își strigă necazul…

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!
Naivă și visătoare cum sunt, eram convinsă că în satul acesta n-au existat niciodată garduri între grădini, că le desenează subtil doar șirurile de pruni, dar Sebi mi-a spus azi că au fost cândva, demult, dar fiind din lemn au putrezit și-au dispărut. Din loc în loc, se mai văd totuși urmele lor: o scândură din care ies cuie ruginite, o bucată de sârmă ghimpată…
Deocamdată este bine: nu mai sunt garduri în sat…

Murind, s-au adunat într-Unul cei care, posedați de frică, atât de inutil le-au înălțat!

IMG_1769

Prins în vrajă, satul doarme somn profund.

Încet, dar sigur, fără nicio șansă de a i te împotrivi, balaurul de beton cu ochi de neon înaintează, vrea să înghețe în strai rece și urât raiul de aici,
unde natura este pe măsura staturii și nevoilor omului: pantele văilor sunt blânde, iar munții nu te strivesc cu aroganță. Micuțe și delicate, ca niște cuiburi pentru îngeri, casele de pământ din sat, văruite în alb, cu ferestrele și ușile vopsite-pictate ori în albastru – ferestre și uși ce se deschid în cer -, ori pictate-vopsite în verde – ochi ascunși printre frunze -, sunt de fapt minunea dezvăluită a acestui loc!

Cu chiu cu vai, ca să nu zic că n-am încercat măcar, m-am înfofolit bine și am stat puțin afară.
Privighetorile își cântă de jur-împrejur dorurile, nicio lumină falsă nu ucide strălucirea stelelor… Prins în vrajă, satul doarme somn profund.
Eram ochi și urechi: priveam nemișcată la taina universului și totuși către el mă înălța divina muzică.
Fericită, în liniștea adâncă dintre două triluri, am auzit bătându-mi cu putere în piept inima mea din inima pământului.

IMG_0112

De ziua mea, corcodușii au nins viscolit prin toată curtea cu petale

E frig, nu pot să stau nici în noaptea asta afară – stelele să-mi lumineze gândul…
Bântuită de mii de sâcâitoare dureri, trezită cu fața la cearceaf, mi-am început prost ziua: cu nervi, cu hachițe, cu mofturi … ei, de-ale bătrâneții maluri.
Dar a fost o zi tare frumoasă! Cu Soarele jucându-se de-a v-ați ascunselea pe după norișorii pufoși, cu un vânt zglobiu și neastâmpărat – când căldură somnoroasă și dulce, când răcoare proaspătă cu miros de flori…
Corcodușii au nins viscolit prin toată curtea cu petale!
Și-acum mai am aninate-n păr câteva mici și albe gingașe giuvaiere …
Babă năzuroasă m-am trezit, dar la culcare merg copil cu minte!
Vă mulțumesc frumos pentru urări… și ele mi-au îmblânzit inima!
Vă mulțumesc frumos!

IMG_9249

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

Ce pace eternă s-ar naşte

Plouă, e frig şi bate vântul… de-atâta timp este urât că-mi pare că soarele nu o să mai apară niciodată, că primăvara nu o să mai vină…
Miţele mimiţele n-au nicio problemă cu vremea, ar fi vrut ele să zburde pe afară, dar dacă nu se poate, nu se poate şi basta; s-au culcuşit şi dorm cu spor! Şi Sebi la fel!
Ce pace eternă s-ar naşte dacă toţi, dintr-odată, am fi loviţi de-aceeaşi suferinţă pe care o creăm.

IMG_8473