Îmi cer scuze, dragă Gigel

E frig… nu pot sta cu totul afară, așa că țin ușa și fereastra deschise ca să aud broaștele orăcăind și greierii cântând. Dar ar trebui să fiu mai prudentă și să închid ușa, că iar vine Milka pisisica de la vânătoarea nocturnă și îmi trântește un cadou mort pe tastatură, ca acum două zile.

Nu m-am lăsat și am ieșit afară! Doar nu era ca de frica frigului să stau ca momâia în casă la calculator!
Trebuia să aud cu toată ființa concertul broaștelor și cântecul greierilor, să ridic ochii și să-mi umplu sufletul de stele, să respir aerul mirosind a parfum de tei!
Am văzut câteva stele căzătoare și le-am strigat – creatură mică și plăpăndă ce sunt- că le iubesc când se prăvăleau spre pământ… și mă rugam ca semințele de lumină din noi să împrăștie bezna lumii.

Gigel – această umbră nărăvașă a mea-, impulsiv și cu gura mare, m-a supărat zilele trecute… dar știu că l-am nedreptățit cumva.
Gigel nu-i un monstru, dar nu-i diplomat. El merge pe drumul scurt cu viteză de uragan și strivește cu pumnul mutra dușmanului!
Când mie îmi tremură nădragii de frică, el este eroul care sare în ajutor ființelor chinuite!
De exemplu: acum câțiva ani, când am auzit din casă cum vecinul își bătea calul cu bestialitate, Gigel cel curajos m-a târăt prin întuneric în fața căruței ca să-l oprească să mai lovească sărmanul animal. Am reușit să-l fac să înceteze loviturile… dar mă puteam trezi și eu cu o bâtă pe spinare.
Așa că-mi cer scuze, dragă Gigel. Fără nebunia ta, chiar aș fi doar o cuconiță potolită și drăgălașă.

IMG_5970

Reclame

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și viață

Azi m-a dus Sebi la plimbare!
Am fost la locul pe care l-am botezat ”Dinți de rechin” (din cauză că stâncile au formă de dinți de rechin) – un loc vast, unde sufletul își deschide aripile și zboară lângă vultur!
Bătea vântul, un vânt cald, mirosind a cimbrișor, care trecea prin mine…
Ochii mei încă strălucesc după atâta frumusețe, pielea mea mai păstrează parfumul pământului întins!
Așa. Pauză. Mă duc afară să-mi trag puțin răsuflarea!

Am ajuns să mergem în vârful picioarelor prin casă și în propria curte!
În casă, se știe: pisisicile au toate drepturile!
Dar acum, de când s-a pus rândunica pe clocit, pe terasa din față circulația oamenilor este strict interzisă! Intrăm în casă numai pe ușa de la bucătărie, dar cu capul plecat, să nu i se pară cine știe ce și să fugă. Păi?! S-o deranjăm pe Rica Rândunica?!
Iar pe terasa din spate trebuie să pășim ușurel, că vin vrăbiuțele să se adape la covata cu apă pusă special pentru animale.
Este cald și le e sete!

Aș fi fericită dacă trecerea mea prin lume ar aduce bucurie și Viață, nu moarte și suferință. Aș vrea…
Nu, n-am încredere în mine, dar asta îmi dă putere și libertatea de a mă alege. Căci până în ultima clipă nu voi ști cine sunt, dar frica de a nu răni mă va ține Trează!

IMG_4634

Fericire în fiecare petală

Am stat pe butucul din mijlocul curții și m-am uitat pe săturate la cultura mea de margarete! N-am văzut ceva mai frumos, mai diafan, mai gingaș decât margaretele luminate de Lună! Fiecare petală – o aripă străvezie de spiriduș!
Dar cum cu mimițele mele nebune, nimic liniștit nu poate să dureze, m-au speriat teribil când au intrat tăvălug exact peste minunatele mele margarete -acolo și-au găsit ele locul potrivit de joacă!
Că tot mă macină spusele experților în fericire:
Se pare că pentru a fi fericit trebuie musai să ai încredere în tine. Eu n-am avut încredere deloc în mine, n-am și probabil n-o să am niciodată. Așa am fost dresată, așa m-am născut, cine naiba mai știe! Mie mi-e frică să spun și cum mă cheamă, ca să nu spun vreo prostie!
Nu știu la ce fel de fericire se referă experții respectivi, dar dacă te poți cățăra până la ea, nu seamănă cu fericirea mea!

IMG_3150

Despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

Încă este frig noaptea, frig serios, de n-am reușit să-mi lepăd cojocelul de iarnă până acum. Dar nu mă plâng, am răbdare, se va încălzi până la urmă… și vara asta trebuie să ajungă la noi în curte cândva.
Înfofolită bine în pături, am zăbovit totuși puțin afară ca să ascult privighetorile și să mă scufund în cerul înstelat.
Să mă dizolv.
N-am apucat să mă ”dizolv” bine, că sforăitul lui Bursuc și alergatul mâțelor de bezmetice prin copaci, m-au reîntors din univers… râzând. L-am capcanat pe Șarpe și l-am pupat până a sărit disperat din brațele mele prea iubitoare.
Cerul se luminează, stelele dispar…
Nu știu cine aș fi fost dacă nu mă luptam atâta timp cu suferința, poate printre oameni aș fi căutat o fericire stearpă – mi-aș fi dorit să fiu scriitoare de exemplu.
Dar despre ce aș fi scris, dacă sufletul meu nu ar fi renăscut din durere?

IMG_3414

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!

Ies, intru! Pisisicile intră și ies odată cu mine!
Ar fi curată nesimțire din partea mea ca într-o noapte perfectă ca asta să stau tot închisă în casă.
Luna-i măi, măi, aș strânge-o în brațe! – o prinde bine un pic de ceață, îi dă un aer mai misterios -, privighetorile se întrec în triluri, greierașii au intrat și ei în vorbă, o cucuvea își strigă necazul…

Ce urâtă-i frica! Cum se descompune spiritul lumii sub privirea ei!
Naivă și visătoare cum sunt, eram convinsă că în satul acesta n-au existat niciodată garduri între grădini, că le desenează subtil doar șirurile de pruni, dar Sebi mi-a spus azi că au fost cândva, demult, dar fiind din lemn au putrezit și-au dispărut. Din loc în loc, se mai văd totuși urmele lor: o scândură din care ies cuie ruginite, o bucată de sârmă ghimpată…
Deocamdată este bine: nu mai sunt garduri în sat…

Murind, s-au adunat într-Unul cei care, posedați de frică, atât de inutil le-au înălțat!

IMG_1769

Și am foșnit, și am zumzăit.

Azi, în sfârșit, a fost cald. Pisisicile s-au pisisicit pe iarbă, în Soare, cățeii s-au bucurat și ei… corcodușii au înflorit în proporție de 36,7 %…
și au foșnit, și au zumzăit…
Și am foșnit, și am zumzăit.
Cum am mutilat înțelesul cuvintelor! Rostite fără încetare de gurile Minciunii, nimeni nu le mai crede, pe nimeni nu mai alină…
Fără picioare însingurează, fără mâini nu mai îmbrățișează.

IMG_8657

Ce pace eternă s-ar naşte

Plouă, e frig şi bate vântul… de-atâta timp este urât că-mi pare că soarele nu o să mai apară niciodată, că primăvara nu o să mai vină…
Miţele mimiţele n-au nicio problemă cu vremea, ar fi vrut ele să zburde pe afară, dar dacă nu se poate, nu se poate şi basta; s-au culcuşit şi dorm cu spor! Şi Sebi la fel!
Ce pace eternă s-ar naşte dacă toţi, dintr-odată, am fi loviţi de-aceeaşi suferinţă pe care o creăm.

IMG_8473

O zi, două, trei…

Iar este plecat Sebi la oraș. Ca să nu gândesc des și mult, m-am apucat de făcut treabă prin curte. Pentru că acum câteva zile era să-mi rup prețiosul gât când am alunecat pe noroiul de pe poteca ce duce în pantă spre locul meu secret din grădină, am pus pietre și am făcut o mică scară. Muncă grea, de ocnaș.
Dar, în timp ce meșteream eu cu spor încercând să potrivesc pietrele cât mai bine, creierul tot nu înțelegea că sunt ocupată.
Oare binele se luptă pe viață și pe moarte cu răul, sau doar stă tâmp și se jelește?!

IMG_8016
Zambile de la copii

Am ieșit afară să fac baie de Lună. Milka umbla zdronc-zdronc pe casă, așa că am lăsat privitul lunii baltă și am urmărit-o să văd ce are-n cap. Cu o jumătate de oră înainte îmi lăsase la ușă o rândunică moartă pe care am plâns-o cu sughițuri. Acum stătea cu unul din picioarele din spate pe corcoduș, cu celălalt pe acoperiș iar cu labele din față scormonea sub marginea acoperișului, unde au cuiburi vrăbiuțele, să scoată vreo victimă în gheare. Am scuturat copacul, am aruncat cu sâmburi de corcodușe, am țipat la ea până am reușit s-o alung.
Scârbă de pisică!
Mă rog, ce să-i fac?! Am prins-o și-am băgat-o cu forța în casă.
Apoi am ieșit iar și m-am dus lângă Șarpe pe terasa din spate – ce cuminte motan!
Am privit îndelung valea, munții, pădurile, satul vibrând în ireala lumină… În depărtare țipa o cucuvea. L-am mângâiat pe Șarpe care a început să toarcă.
Și-am inspirat cu nesaț aerul dulce ce mirosea divin a primăvară.

Răsfățată, binecuvântată, prin toate simțurile mi-am irigat sufletul cu frumos!

IMG_8170

În curte îmi cam terminasem treaba, așa că de ieri mi-am planificat ca azi să încep curățenia generală în casă. Dar cerul albastru, Soarele cald, iarba verde-verde, numai bună să te tăvălești pe ea – ceea ce am și făcut când domnu Șarpe m-a antrenat în ghidușiile lui -, păsărelele cip-cirip… și durerea de spate accentuată de căratul bolovanilor de zilele trecute, m-au convins să-mi ofer o zi de pauză totală.
Am urmărit cu cel mai mare interes bobocii corcodușilor cum stau ei gata-gata să plesnească și chiar am sperat ca până seara să văd în sfârșit măcar o floare în copaci. Și eu și albinele care roiam în jurul lor am așteptat degeaba. E, dar poate vor înflori mâine.
Nu vreau ca odată cu anii, spiritul meu să se pietrifice, să uit uimirea și încântarea; durerile, inevitabil din ce în ce mai mari, să mă acrească și să uit să mă bucur de viața ce se trezește-n cer și pe pământ în fiecare primăvară…
Am crescut râvnind la lumină ca un copac închis între ziduri înalte, n-aș vrea să fac vreun pas înapoi, să cad din nou în abisul negru și mut al ochilor orbi, al urechilor surde.

IMG_8215

Când unul lut, olar celălalt!

Noroc că a intrat Milka pisica în casă, că altfel iar stăteam în curte până mă albăstream de frig! Pentru că două zile a plouat, am întrerupt activităţile de primăvară: greblat, toaletat pomişori, pus floricele, ş.a.m.d. N-aş zice că sunt cine ştie ce hărnicie de femeie, dar după zăcutul în casă de peste iarnă aş muta şi munţii numai să nu stau. Aşa că azi, deşi frig şi mohorât, am mai făcut câte ceva prin grădină.
Spre finalul „aventurii” a ieşit Soarele şi s-a făcut frumos, dar era deja prea târziu: cu toată mişcarea am îngheţat bine.
Da` las că-i bine şi în casă: pocneşte focul în sobă, miţele mimiţele se spală pe burtici…
Sebi e plecat de dimineaţă şi deja mi-e dor de el!
Se zice – zic leneşii şi egoiştii, cei mândri peste poate, cei ce niciodată nu vor putea iubi : „ Iubeşte-mă aşa cum sunt, nu încerca să mă schimbi!” – un fel de: „ Lasă-mi defectele intacte, fără umbra mea ce aş mai fi?!”
Dar eu, cu capul meu sec, spun aşa: Sebi, ce bine că din dragoste ne-am lăsat modelaţi… când unul lut, olar celălalt!

IMG_7248

Sebi încă n-a venit de la oraş, de-afară mă plouă până în inimă, Robinică a apărut la geam şchiop… of! i-am verificat lăbuţa din faţă şi nu mi-am dat seama ce are, dar nu pare a fi ceva grav. Eh, tot Sebi e medicul de gardă, el trebuie să-l consulte când o veni. Colac peste pupăză, când am făcut focul, a ieşit fum din sobă – se mai întâmplă când Cerul apasă cu nori peste Pământ… aşa că acum arăt ca un fel de Cenuşăreasă de 50 de ani, şi cum am ţinut o oră toate uşile şi ferestrele deschise ca să iasă păcla înnecăcioasă din casă, acum este mult mai frig decât era înainte.
Ehee, ce uşor îşi iau zborul cuvintele „ Te iubesc” de pe buze, ce simplă ne pare a fi dragostea…

IMG_7377

Ca şi viaţa mea a fost ziua de ieri!

Ieri mi-au dat lacrimile de fericire de două ori!
Începuse prost ziua: cu frig, cu ploaie, cu vânt; cu amintiri triste, cu răni cicatrizate doar la suprafaţă care, atinse de vorba nebunului, s-au desfăcut într-o zvârcolitoare durere şi au început să sângereze – am supt lapte amar şi gustul lui nu piere niciodată.
Pe la ora unu după-amiaza ploaia s-a oprit, aşa că vrând-nevrând, am ieşit în grădină să punem arpagic şi usturoi! Chiar înainte de a termina munca, cerul a început să se elibereze de nori şi să se facă frumos! Aaa, să mă fi văzut cum l-am zorit pe Sebi să încheie activitatea, cu ce iuţeală am strâns calabalâcul din curte, cu ce viteză am făcut bagajul: TREBUIA să ajung cât mai repede în pădure la ghiocei, că doar am aşteptat momentul ăsta o iarnă întreagă!
(Eşti norocos dacă prinzi o zi caldă, cu Soare ca să poţi să mergi în pădure la ghiocei – într-un an s-a întâmplat să ratăm întâlnirea cu ei pentru că a fost vreme urâtă şi a plouat, iar când am reuşit să ajungem la locul respectiv, deja trecuse timpul lor.)
Ca un pui de elefant cu aripi am zburat până acolo!
Stând pe iarbă, cu spatele sprijinit de un copac, am privit îndelung, cu nesaţ, petalele diafane străbătute de razele soarelui…
Şi-acasă, în faţa curţii, mă aştepta o gaşcă de copii veseli ca să-mi ofere mărţişoare…
Întunecoasă, rece la început şi apoi senină şi caldă – ca şi viaţa mea a fost ziua de ieri!

IMG_6434